Ilie Rad despre publicistul Dinu Balan

BĂLAN Dinu
Redactor la “Claviaturi”

N. 6 febr. 1972, Huedin (prenumele la naştere: Grigore Dinu). Critic literar şi eseist. Fiul lui Ioan Grigore Bălan, asistent medical şi poet (remarcat de Ştefan Augustin Doinaş), profesor, şi al Mariei (n. Gabai), casnică. Clasele primare şi gimnaziale (1979-1986) la Şcoala Generalã cu Clasele I-VIII Mesteacãn, judeţul Sãlaj. Clasele liceale la Liceul Sanitar Satu Mare (1986-1990). Dublu licenţiat al Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, Facultatea de Litere: Secţia limbi clasice (1991-1996), şi Secţia română-latină (2004-2007). Cele două teze de licenţă abordează: Conjuncţiile temporale în opera lui Sallustius (cond. şt.: prof. univ. dr. Frieda Edelstein), respectiv Opera lui Romulus Zaharia (cond. şt.: prof. univ. dr. Ion Pop). Profesor de latină şi română la Liceul “Octavian Goga” din Huedin (din 1996).Urmează un curs postuniversitar în “Politici şi administraţie publică” – învăţământ la distanţă, din cadrul Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (2001). Tema lucrării de terminare a studiilor postuniversitare: Descentralizarea învãţãmântului preuniversitar (cond. şt.: prof. univ. dr. Emil Bãlan, Facultatea de Administraţie Publicã Bucureşti). Înscris la doctorat, cu teza Petru Popescu. Studiu monografic (cond. şt.: prof. univ. dr. Constantin Cubleşan). Debutează cu articolul Romulus Zaharia – Casa cu ochii scoşi, în Cetatea culturală (mai 2002). Colaborează la suplimentul literar Claviaturi al revistei Tribuna, Cetatea culturalã, Tribuna, Vatra, Oraşul, Caiete silvane, Glasul etc.
*
Activitatea publicistică. Cu experienţa acumulată în pregătirea revistei şcolare a Liceului “Octavian Goga”, Pauza mare, B. trece la coordonarea suplimentului literar al Tribunei, Claviaturi (din 2003), împreună cu Teofil Rãchiţeanu, Alexandru Jurcan, Rodica Potoceanu-Matiş ş.a., numărul cel mai spectaculos al acestuia fiind cel din 16 mai-1 iun. 2008, dedicat integral lui Petru Popescu, cu ocazia vizitei sale în România, inclusiv la Huedin. De altfel, în paginile acestei publicaţii îşi desfăşoara B. cea mai mare parte a activităţii sale publicistice, unde scrie despre tendinţe ale jurnalismului cultural, recenzează cărţi ale prietenilor sau publică scrisori de la Artur Silvestri, Romulus Zaharia, George Mirea ş.a. Se implică în activitatea profesorilor de latinã din judeţul Cluj, împotriva marginalizării limbii latine, cu intervenţii la Radio Cluj (mai 2004), cu materiale trimis la forumul latin Nuntii latini, cu un articol manifest, Pro linqua latina, publicat în Cetatea culturalã (în oct. 2003), reluat sintetic, cu titlul Stadiul limbilor clasice din România, în Tribuna (nr. 66, 2005). Alte ecouri ale manifestului au apãrut în diverse ziare locale, pe agenţiile de presă clujene. Mai publică şi pagini de proză (fragmente din romanul în lucru, Umbra adolescenţei peste câmpiile roşii) sau critică literarã, rămânând fascinat însă de jurnalismul cultural. Discursul publicistic, practicat cu exigenţele profesionistului, se menţine la nivel academic (printr-o documentare desãvârşitã), chiar atunci când se manifestă în sfera polemică (pledoariile pentru limba latină, de exemplu), interesul său îndreptându-se, sub influenţa lui Petru Popescu, spre jurnalismul american, marcat de senzaţionalism (în sens pozitiv!) şi tendinţe inovative.
Lista cărţilor coordonate, prefaţate, postfaţate: Teofil Rãchiţeanu, Efulguraţii (pagini de jurnal, 1967-1990). Cuvânt înainte de ~, Ed. Sedan, Cluj-Napoca, 2002; Romulus Zaharia, Epihia în stil valah. Postfaţă de ~, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2003; Idem, Anotimpurile unei ţigănci. Prefaţă de ~, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj 2003; Ioan Grigore Bãlan, Flori de gând, Selecţia poemelor: ~, Prefaţã de Teofil Rãchiţeanu, Ed. Roprint, Cluj-Napoca, 2004; Alexandru Jurcan, Să ieşi din viaţa mea cu o lumânare în buzunar. Postfaţă de ~, Ed. Casa Cãrţii de Ştiinţã, Cluj-Napoca, 2005; Rodica Potoceanu-Mateş, Lacrimile clovnului. Postfaţă de ~, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2006; Alexandru Jurcan, Stăpânul şi Silberta. Postfaţă de ~, Ed. Casa Cãrţii de Ştiinţã, Cluj-Napoca, 2007.
Referinţe: articolul din Ateneu iulie 2005, Convorbiri literare, ian. 2008

Articol publicat in revista "Viata de pretutindeni",
nr. 11-12 din 2008 si "Claviaturi",nr. 14, 16-31 mai 2009

Ilie Rad

Dinu Balan despre scriitorul Alexandru Jurcan

"Strãlucirea nepãtatã" a lui Alexandru Jurcan

M-am hotârât. Nu o sã caut prin arhive, cu creionul în mânã, sã vãd cine este Alexandru Jurcan. Nu am sã-i recitesc cãrţile, deşi am acest imbold mai mereu. Nu am sã-mi citesc cronicele despre cãrţile sale ca sã caut firul conductor al creaţiei sale. Ca sã parafrazez filmul lui Michel Gondry cu Jim Carry în rol principal, prefer the eternal sunshine of the spotless mind (strãlucirea eternã a minţii nepãtate).
La cei 60 de ani (nu-mi vine sã cred!), Alexandru Jurcan nu poate îmbrãca hainele clasicizãrii. Din douã motive: nu se considerã terminat, adicã drept unul care a spus totul şi ce va urma rãmâne doar la addenda. În al doilea rând, are o modestie funciarã, pe care o vedem atât de rar printre scriitori, de a nu se considera mare scofalã în literatura românã, deşi este, atâta cât este. El este un scriitor polivalent, cum nu prea mai gãseşti printre generaţiile tinere (din lene oare, din nepãsare sau din griji materialiste sau plaisiriste?). Combinã fraza liricã densã îmbrãcatã în hainã poematicã şi o alta mai "aerisitã" de un umor detectabil în literatura românã modernã, însã într-un aliaj personal inimitabil. Nu-mi rãmâne decât sã sar de la etajele lui Tacu din Printre iubirile altora la atât de pitoreasca sa Jojolicã, de la aromele lirice rafinate la povestirile lui scurte impregnate cu savoare şi delicii de tot felul. Comicul lui este unul personal, care îi caracterizeazã atât proza sa, cât şi felul sãu de a fi mereu inovativ, pus pe şotii, amestecând planurile existenţei ca magicianul lui Jown Fowless, jucându-se cu personajele dintr-o demonie pur auctoriceascã.
Nu ştiu cât loc ocupã în literatura românã. Dar dacã un Nicolae Gheran s-a aplecat asupra unei cãrţi de-a lui, dacã însuşi Petru Popescu a afirmat "am citit prãpãdindu-mã de râs Jojolica lui Jurcan, ar putea fi material bun de un sitcom de o jumãtate de orã, la TV. Tema fiind, de fapt, intrarea Romaniei in secolul 21", acest fapt spune totul despre valoarea sa. Cãrţile lui sunt realmente citite în varii colţuri ale tãrii şi unele dintre ele sunt în faza reeditãrilor. Aproape aş spune cã deţine ceva din calitãţile unui scriitor de literaturã pop, de tip american, dacã n-aş şti cât de cultivatã e poezia şi proza sa. Amm scris de repetate ori în cronici despre feţele lui Alexandru Jurcan, despre ludismul sãu, despre setea de realitate, despre plãcerea sa de a se multiplica la infinit, trãind, uneori hãituit la limita dintre subterana dostoievskianã sau kusturizianã sau cum o fi, alteori strãluminat de elevãri lirice provenite din o înţelegere profundã a vieţii şi oamenilor (pe cine nu ascultã Alexandru Jurcan, ca la confesor!) şi din talentul acesta special de a simţi umorul în situaţii neverosimile, de la cele tragice pâna la cele groteşti. Şi nu ştiu dacã l-am citit (a se întelege: interpretat) destul.
Pot spune însã cu certitudine cã el este un scriitor profesionist, cã Nulla dies sine linea, cã înţelegerea literaturii, a artei în general porneşte de la ore trudite în biblioteca sa personalã, de la alergãri repetate la piesele de teatru din Cluj, Sibiu, Bucureşti sau la TIFF, de la punerea în practicã a acestei experienţe în piesele trupei şcolare Assentiment cu care cutreierã Europa… Şi ca sã epuizez doar câteva argumente, nu e puţin lucru sã transformi un oraş amãrât de provincie, precum Huedinul, într-un loc de emulaţie, aflat pe harta culturalã a României, mãcar prin cãrţile sale, trupa Assentiment şi suplimentul Claviaturi de la Tribuna. Şi s-a spus prin aceasta totul.

Dinu Bãlan

Initieri erotico-politice: fragment de roman

Umbra adolescentei peste campiile rosii




Trenul suiera scurt, pufai, se ineca din nou si porni ca un batran pe a carui sira a spinarii ne urcaram noi, pustani de liceu, stralucind ca niste celule mustind de sange, de ras si de viata. Trenul arata ca o masina apocaliptica. Am ramas impresionat de drumul pana la S.M. Era iarna. O zapada furioasa parea sa opreasca inaintarea trenului. Aripile vantului se incurcau printre vagoane, roti, zdrelindu-se. Campiile viscolite pareau adevarate puste rusesti. Zburam prin univers, zburam prin timp. Eram adolescenti nestiutori. Miroseam a miel, a tata, a iarba. Si ce daca? Am coborat din tren. Un fotograf imi facu o poza in gara. Aveam o frumusete de par, o piele tanara, atat de pufoasa, ca as aseza fiecare sarutare sa ii soarba prospetimea. Ochii imi erau tematori ca de caprioara, insa plini de trufia si inocenta tineretii.

O strada lunga, lunga, mai lunga decat tot universul. Intrebam pe fiecare trecator unde se afla scoala. Ỉmi raspundeau grabiti: "Spre centru, tot inainte!" Inaintam in necunoscut. Priveam cateva afise amarate, batute de ploi. Afise cu Cenaclul Si totusi iubirea. Suna frumos si astfel am inceput sa iubesc spiritul cenaclului. Cine era Adrian Paunescu, mentorul cenaclului? Nu mai doream sa stiu. Cunoasterea perverteste totul. De ce sa nu urlu, cum am facut candva intr-o sala amarata de cinema, pe o voce baritonala a poetului – Si totusi iubirea?

Blocuri insirate perfect, anost. Nu ma caracterizau. Doream sa caut, sa iscodesc, nu sa ma ingrop in monotonia si cenusiul blocurilor. Deocamdata mergeam spre centru, spre liceul meu. Parintii avusesera un vis: sa intru la liceul sanitar. Am fost admis cu o medie grozava.

Am trecut printr-o piata. Era atat de pustiu. Vorba "Se aduna lumea ca la piata" nu se potrivea deloc. Cativa oameni stateau dupa o tejghea, cu priviri suspicioase. Aici se vindeau la negru American jeans, adidasi Puma, cafea si tigari Snagov.

Orasul era pentru mine un labirint. Era cel mai mare pe care l-am intalnit vreodata. Poate numai New York-ul il mai intrecea. Eram in centru, in Corso, cum il numeau localnicii. Din cladirea Centrala a PCR o sirena cu un sunet placut masura fiecare ora a orasenilor. Strazi lungi incadrate de cate doua randuri de tei se desfaceau simetric dinspre Corso inspre periferia orasului, ca niste aripi gata sa-si ia zborul cu case si blocuri cu tot inspre cer. Liceul meu se afla intre doua cinematografe. Desenul subtil de alei, impanzit cu garduri verzi, alei cu tei, ronduri de trandafiri, ma faceau sa ma simt intr-un loc exotic din Hawaii.

Ỉntr-un colt ascuns al pietei era o biserica. Tatal meu mi-a zis sa nu intru vreodata in ea, caci acolo voi intalni draci in sutane negre. Pentru a fi mai convingator, mi-a spus de pocaita, vecina noastra, doamna de oras, mare degustatoare de seriale sud-americane si carti gen Isabela, frumoasa negresa, care dupa o viata destrabalata, retrasa la pensie in satul parintilor, isi plangea pacatele dulci de altadata.

Nu stiam ce sa cred. Infuzia de sentimente se dovedea mai puternica decat orice argument. Era atmosfera copilariei care ma urmarea inca. Tatal meu scria poezii, grozave. Statea nopti lungi pana le orchestra, le canta, ma rog, pentru a fi cat mai muzicale. In spatele lui, printre rotocoale de fum, se distingea un raft incarcat cu multe carti rosii, de un rosu de purpura, care mi-au luat mintile prin frumusetea nefireasca a lor. Miroseau a naftalina. Multi ani n-am stiut ce carti erau. Si nici nu m-a interesat titlul lor. Parfumul si rosul acela care imi impanzea ochii imi erau deajuns. Sa afli mai mult insemna exces. Mai tarziu, am aflat ca purpuriul copertilor adapostea discursurile lui Ceausescu.

O viata intreaga de elev am purtat uniforma si cravata de pionier, cu inelul acela ca de diamant, cu tresele acelea galbene sau rosii pentru comandant de unitate sau de grupa. Am fost atat de gelos pe colega mea de clasa pentru ca ea era comandant de unitate, iar eu numai de grupa. Ea avea o tresa de un galben splendid, omogen, auriu, chiar glorios, pe cand eu detineam nu unitatea, ci fragmentul – o minuscula grupa de pioneri – si, de aceea, chiar vedeam rosu in fata ochilor, de furie. Din pacate, toate aceste obiecte simbol ale copilariei noastre le-am pierdut. Cu o ura inexplicabila, la schimbarea regimului, le-am aruncat pe un foc aprins in curte: cravata, discursurile lui Ceausescu, totul. Mai mult, din prea multa ravna, am cercetat toata biblioteca tatalui meu. Am selectat toate cartile de poezie. Aruncam la gunoi orice volum in care gaseam cuvinte ca partid, Ceausescu, rosu, oda, lupta. Tata mi-a descoperit isprava. Multe carti erau cu dedicatie de la prieteni de-ai lui. Cum am indraznit sa-l infrunt, sa-i calc trecutul in picioare? Am primit o bataie egala cu o lectie cat toata intelepciunea lumii: "Nu te atinge de trecutul meu. Daca imi omori trecutul, ma omori pe mine!"

Toata copilaria am luptat din rasputeri sa ii dovedesc colegei mele de unitate ca sunt mai bun ca ea. Nu conta ca fetele erau mai precoce decat baietii. Nici nu prea stiam multe lucruri despre fiziologia baietilor sau a fetelor. Masturbarea am descoperit-o cu totul intamplator, accidental. Stiu ca in clasa a VIII-a profesorul de biologie ne-a separat de fete pentru a ne initia in tainele fiziologiei sexuale. La pufniturile noastre de ras, profesorul ne intampina cu o nuia uriasa si cu un "Bata-va dumnezeu sa va bata". Am cunoscut sexul prin ras, pentru prima data.

Adolescent, cu mustata mijind consistent, am trecut pe langa biserica, fara sa cunosc, din fericire, dracii dinauntru de care imi vorbise tatal meu. Am intrat in liceu, intr-o viermuiala de nedescris, unde toti vorbeau si nimeni nu asculta. Ne cazaram intr-un internat amarat. M-am bucurat ca la gura barlogului nostru se afla un teren de fotbal. Haide Steaua! Sevilla! Cupa Campionilor Europeni! Duckadam! Steaua aceea pe care ar fi cumparat-o uzina de masini Ford, dar nu am dat-o, pentru ca noi suntem patrioti. Nu ne vindem tara in nici un fel, nici macar o bucatica.

De altminteri, eu ma credeam mare patriot. Trebuie sa ai acest patriotism in sange. Am vazut candva un film. Eram pitic, din astia, care de-abia scot o mare branza de vorba din gura lor stirba, cu dinti de lapte. Ma uitam la Ecaterina Teodoroiu a lui Sergiu Nicolaescu pe care il adoram pentru filmul acela, best seller, cum zicea americanul, Pistruiatul. Urmaream filmul evenimentelor si, inspre final, m-am trezit spunand, sub impresia strasnica a mortii eroinei: "Tata, vreau sa ma fac Roman". Tata a ras sonor: "Dar nu esti roman, baiete?" Asa mi-am descoperit cetatenia in lumea asta mare.

Prima colega pe care am intalnit-o era in clasa a XI-a. Ea m-a alintat, cand in poarta liceului plangeam ca o fata mare, dupa tata mamei. Mamica mea scumpa ma lasa singur, pentru prima data, dupa 14 ani de viata. In copilarie, eram de-a dreptul panicat cand ma trezeam ratacit de mama mea in vreo multime. Urme din acest sentiment se mai pastrau chiar si acum. Gabriela, asa o chema pe colega mea, mi-a pus o mana pe brat, infiorandu-ma de placere si de tandrete. M-a cuprins in brate, asa calda si protectoare si cu ceva suplimentar fata de mama mea. M-a sarutat in coltul gurii, umeda. Mi-a zis un simplu: "Haide… Se apropie ora stingerii. La culcare cu noi!"

Ỉn urma despartirii mele de sat, de mama, Gabriela imi tinea loc de mama cu mare talent. Ma sfatuia amuzata. A reusit chiar un lucru grozav. M-a convins sa nu iau lucrurile prea in serios. Nu merita sa le pui la suflet. Aceasta era reteta fericirii. Am hotarat sa o urmez intocmai. Ỉn pauze stateam zgribuliti, lipiti de calorifere. Afurisita de Gabriela sosea, numai zambet si viclenie ascunsa. Se lipea de mine asa ca intr-o joaca, cu fundul ei rotund de femeie adevarata, asa de minunat incat tot sangele meu fierbea, iar ea chicotea, iar la sfarsitul pauzei imi atingea cu mana fata lung, lung si radea, radea… In timpul orelor, clocotul sangelui ma umilea. Penisul mi se ridica, in timp ce ma luptam sa-l ascund sub faldurile pantalonilor bleu ai uniformei. Noaptea visuri confuze, incinse de o febra ascunsa la coapse, ma infierbantau. Lasam urme de sperma pe cearceaf.

Trebuia sa-mi lamuresc toata vuirea necunoscuta a sangelui. Intr-o noapte, cativa baieti mai mari ne-au luat si pe noi bobocii la o sedinta video cu filme porno pe saturate. Era in Satu Mare, la granita. La TV priveam posturi unguresti si ucrainiene. Prin 88-89 i-am vazut pe unguri maimutarindu-l pe Ceausescu. Mi se parea o infamie. Dar pe mine ma interesau filmele video. Niciodata nu am vazut atata amar de scene scabroase, dar, zau, ca ma interesa sa vad cum merge treaba asta. Stateam culcati pe paturi in fata TV-ului. Adio, mama, provincialisme si complexe de copil, acum in pragul barbatiei. In sfarsit, stiam ce dorea Gabriela!

Mai ales ca aflasem ca ea nici nu era atat de inocenta. Era, fireste, femeie adevarata. Cel putin, asa imi daduse de inteles un coleg mai mare. Un tanar nestiutor ca mine, ce-si putea dori mai mult? Pe culoarele liceului ea se lipea tot mai strasnic de mine. Rasul acela al ei ma enerva. Pentru mine treaba aceasta devenise fantastic de serioasa si ea radea. Cand i-am propus prima data in soapta, a ras strasnic si mi-a taiat-o scurt: "Mai vorbim, asteapta sa-ti mai creasca puful, baietas". M-a umilit teribil. De ce se juca cu mine, starnindu-ma, ca sa ma faca apoi sa alerg ca un caine haituit?

Eram hotarat sa transez o data problema aceasta pentru totdeauna. Ỉntre timp, cunoscusem un tip, fiu de secretar de partid al orasului, Adrian. Ma ademenise cu niste benzi de magnetofon, raritate pe atunci, la care ascultam Madonna, Modern Talking si Sandra. Ma corupea cu tigari Snagov, luate de pe piata de la rusi, prin niste intermediari. De rezerva tatalui sau nu se atingea – erau tigari confiscate de militieni. Era un baiat stilat, ma rog, avea si de unde. Ỉmi povestea deseori aventurile lui. Ỉmi zicea de o colega pe care in secret o admiram. O chema Ioana. Poate chiar as fi vrut sa o iubesc. Acea iubire pe care o pui pe un altar si o lasi acolo pana cand de la o vreme se dezumfla. Nu-mi placeau laudele. Dar ceea ce imi spunea era prea de tot. Si nici nu stiam daca puteam sa il cred sau nu. Ỉmi zicea ca Adriana s-ar fi indragostit de el la Balul Bobocilor intr-un mod pasional. Ea il cauta pe Adrian pretutindeni.

-Intr-o seara, nu stiu de unde imi aflase adresa, continua el. M-am trezit cu ea la mine singura, singurica. A venit la mine, mi-a insirat iubirea ei ca pe ata, privindu-ma ca o Marilyn Monroe si, la un moment dat, a inceput sa se dezbrace in fata mea, goala, in toata floarea ascunzisului ei, stii ce vreau sa spun. S-a apropiat de mine firesc, ca si cum de mult timp imi apartinea, fara sfiala, fara pudoare. M-a intrebat daca o gasesc atragatoare. O priveam inghitand in sec. Nu am mai vazut atata dezinhibatie, atata maturitate sexuala la vreo femeie, desi, evident, era virgina.

-Deci ai cunoscut-o…, am ingaimat descurajat.

-Nu, ma, eu sunt om serios, nu am profitat…, de ce? a ridicat din umeri, in hohote de ras. Ca dupa aceea sa nu mai scap de ea? Ma, Dane, nu ma incurc cu fete sentimentale, se tin apoi ca scaiul de tine. Poate ca as fi profitat de ea, de ce sa nu recunosc. E frumoasa si are un corp superb. Insa nu aveam niciun prezervativ. Nu, nu-mi da tata asa ceva, ma omoara de aude de asa ceva. I-am luat odata unul in secret si s-a uitat lung la mine, dar vazandu-ma asa pirpiriu, nu m-a crezut ca as fi in stare de o asa isprava…

- Dar se putea si fara prezervativ…, am incercat sa-i sugerez.

- Ce esti nebun? se incrunta el. Nu mai fac asa ceva. Am patit-o cu o proasta care nu stia cate prune are-n straita. A avut niste dereglari, intarzieri, stii, la ciclu. Era sigura ca a ramas insarcinata. Am crezut ca innebunesc. N-am dormit cateva nopti din cauza ei. Era ultima fata pentru care as fi avut cat de cat o urma de afectiune. Sarcina ei m-ar fi putut incurca groaznic. Gandeste-te, eu fiu de secretar judetean, cum m-as fi descurcat? Niciun doctor nu ar fi stat de vorba cu mine, mai ales ca tata m-a cam purtat la toate intrunirile sale, si nu le eram strain. Toti ma stiau ca pe fiul secretarului prim.

-Dar poate ar fi mers ea, nu? am descoperit brusc iluminat.

-Cine? Mamaliga aia? a replicat plictisit, cu fata contractandu-se pentru scurt timp. Unde o pui, acolo ramane, ma Dane! Nu indraznesc sa-i spun doua cuvinte impotriva, ca-i dau lacrimile si plange asa pe ascuns, ca o magarita…. Deci intelegi de ce nu am vrut sa ma incurc si cu Ioana, continua dupa o clipa de gandire. Mi-a fost destul sa patesc o data. Am grija cu ce fata umblu. Mai curajoase, care stiu ce vor, nu niste mucoase, care de-abia descopera ca au si ele ceva de oferit…

Nu am vrut sa mai aflu nimic. Ioana nu ma mai interesa. Dimpotriva, Gabriela,

colega care facea si pe mamica cu mine, era singura iubire. De la ea doream ceva precis, clar, pe care insa ma rusinam sa il pronunt. Nu intelegeam de ce cu multe colege trebuia sa practic un limbaj dublu: unul al vorbelor amicable, colegiale si altul al sangelui, al hormonilor care latrau in mine. Numai Gabriela ma intelegea. Isi lipea fundul ei imens si rotund, de mine, amuzandu-se de lupta sexului meu din dosul hainelor, de mutenia mea, in zarva colegilor mei care isi spuneau vrute si nevrute.

Alte evenimente insa m-au indepartat de telul dorintei mele. A sosit Stefan Banica Junior la noi in liceu. Un popor de fete a inceput sa se isterizeze la sosirea vedetei din filmul Liceenii. Aveam, fireste, o privire speciala pentru aceste personaje sosite de pe alte planete. Tin minte ca ma uitam la meciurile lui Dinamo in cupele europene. Echipa asta a Militiei Romane spulbera Europa. Ovationam numele fiecarui jucator. Lupu, Raducioiu. Cat m-am bucurat cand echipa a sosit in orasul nostru pentru un meci amical! Era gata sa ma prabusesc pur si simplu, cand dupa un colt de strada era gata sa ma izbesc de insusi Mircea Lucescu. Am spus un pardon nenorocit, in loc sa caut o bucata de hartie ca sa-mi dea un autograf. Atunci ce sa mai zic de fetele acestea care, la vederea idolului lor din film, au inceput sa urle ametite de o noua nebunie?

Deocamdata insa eram la scoala. Era multa disciplina. Orice tentative de bravada se pedepsea drastic. Oricum nu era niciun stimul din exterior. Orasul era de o cumintenie muta. Am intrat ordonati la ore. Randuri perfecte. Toti imbracati in uniforma. Dar la una dintre clase, la ora de dirigentie, se afla eroul adulat din film. Nu puteam sa-mi inchipui atmosfera din clasa. Colegele mele au plans cateva zile in sir numai la pomenirea numelui. Cand sa iasa Stefan Banica din clasa, dadu cu ochii de un culoar de fete innebunite sa-l atinga, sa-l adore, sa-l pipaie ca exista cu adevarat si ca nu e o plasmuire a ecranului. Pentru a nu fi agresat s-a retras in clasa, a sarit peste pervazul geamului larg deschis, si, desi la o inaltime apreciabila, a aterizat pe una din strazile alaturate, cu o multime de fete dupa el. L-au purtat pe bietul Banica prin tot orasul, haituit de aceste bachante intruchipate peste noapte. A doua zi un articol a aparut in ziarul local potrivit caruia la Liceul Sanitar din S. M. se va turna Liceenii II. N-a fost sa fie decat varianta Rock’n roll. Buna si aceea.

Pe mine ma tulbura altceva. Marcela incepuse un alt joc in care am cazut ca intr-o plasa. Ea a reusit sa ma faca gelos. Pe culoarele liceului ea se lipea de colegi mai mari, mai robusti, trecand de la unul la altul cu o usurinta imposibila. Am fiert cateva zile de o furie care ma epuiza. Desi stia de suferinta mea, ma alina, trecandu-si palma usor peste fata mea imbujorata de manie. Aceste stari ma paralizau. Nu eram in stare sa ingaim un cuvant, sa-mi dovedesc barbatia. Din punct de vedere psihic, ma comportam ca un copil. Stateam la baia publica intr-o camera cu aburi. Simteam ca trupul meu se dematerializeaza, ca pluteste, ca dispare in aceasta poveste nenorocita, ca apoi zboara sus, sus, desupra orasului, ca se desprinde de un corp, care numai pacoste imi aduce. Vedeam cum se miscau in camera de aburi contururi de barbati goi, fiecare cu povestea femeii in sange, circuland mai vijelios sau mai domol, mai incins sau mai indiferent prin artere.

Gelozia era un sentiment nou si dureros. Dragostea era mult mai intunecata decat as fi crezut. Dar ce stiam de dragoste? Cunosteam doar aceasta dorinta fizica de nepotolit. Aceasta fierbea in noi, fara sa putem sa-i dam vreo expresie, sa o comunicam cuiva. Nu discutam cu prietenii despre fete. Love is illegal, cum spunea un cunoscut hit. Ne lipseau pilulele contraceptive, ne lipsea banalul prezervativ. Orice comportament erotic era riscant. Chiar dansul si muzica erau armonie si nu provocare sexuala. Limbajul ne era steril pana la sufocare. Nu eram noi insine, ci niste marionette care maimutaream un vid, un gol care ne macina pana la disperare.

"Ole, ole, ole, Ceausescu nu mai e!" Incredibil! Istoria ne-a auzit. Si-a schimbat cursul. Am presimtit ca se va petrece ceva. Cu cateva zile, inainte de a intra in vacanta de iarna, intr-o dimineata cetoasa, niste securisti, cu figuri acre, stergeau de pe zidul imens al cinematografului urmele unei vopsele proaspete din timpul noptii. Am reusit sa descifrez: Jos Ceausescu.

-Misca ma, n-auzi, ca iti iau imediat amprentele, de te ia dracu! suna o voce guturala care ma infiora de atata rautate.

-Am inteles, sa traiti, tovarase militist, am spus balbaindu-ma, si am grabit pasul.

Numai la amintirea acelei voci inuman de aspre si stridente, am inceput sa strig si eu din cosul pieptului: "Ole, ole, ole, Ceausescu nu mai e!" O muzica a libertatii, o simfonie a curajului, a pumnului gol, a unor inimi de golan.

Dupa reluarea cursurilor, am intrat in liceu. Acelasi strigat triumfator. Un popor de fete si cativa baieti printre ele scandau: "Jos directoarea! Jos diriginta! Ole, ole, ole, directoarea nu mai e! Jos dictatura profesorilor!" M-am infiorat de multumire. N-am apucat revolutia in strada. Revolutia izbucnise la inceputul vacantei. Parintii ne-au oprit in case ca pe niste pui de porumbei care ar fi incercat sa zboare intaiasi data. In timpul revolutiei, unii dintre noi eram la tara, unde inca mai gaseam frumusetea sarbatorilor de craciun, colindele, steau, craii…

Acum a sosit momentul nostru de glorie. Profesorii au primit vestea chiar in plex. Ei, care strigasera fiecare dupa puteri "Jos Ceausescu!", acum au devenit obiectele hulei, ale urii noastre tineresti. Noi puteam gresi, fiindca noi eram cei mai credibili, ei niciodata. Doar noi, tinerii, am facut revolutia…

Directoarea se agita in directiune, la a nu stiu cata sedinta a Consiliului profesoral. Se luau hotarari importante. Profesorii doreau sa stinga inca din fasa protestul spontan al elevilor, pentru ca isi temeau posturile. Le era frica de evenimentele tulburi din tara, de ziarele care asteptau avide orice samanta de scandal. Profesorii citeau lista de revendicari scrise in pripa de un comitet revolutionar al tinerilor liceeni. Ne-am ratat viitorul, cariera, din cauza incompetentei voastre; N-am facut fizica, chimie si anatomie decat de mantuiala, deci nu vom avea sanse la medicina. Vrem inlocuirea acestora cu profesori competenti; Orele de dirigentie sa fie mai aproape de problemele noastre tineresti. Nu mai vrem acelasi stil comunist, utecist de a discuta de sus, moral, problemele noastre. Vrem sa fim si noi auziti. Suntem oameni si noi, nu obiecte…; Am devenit sanitari, fara sa fi pus mana pe o seringa, pe un ac de sutura. Vrem mai multa practica!.

O bufnitura… Geamurile usilor sparte… O multime de eleve au navalit in Sala profesorala.

-Vrem sa fim ascultate! Ne-am saturat de minciuna si impostura! Tratati-ne ca pe niste prieteni! se auzeau voci exaltate.

-Iesiti afara, derbedeilor! Nu va e rusine, dupa tot ce am facut pentru voi cu sacrificii, in conditiile vitrege ale comunismului… a intervenit directoarea cat mai autoritara.

-Comunistii! Comunistii! Jos comunistii! au raspuns mai multe voci provocate de iesirea nepotrivita a directoarei.

Greva a durat 2 saptamani. Am descoperit libertatea chiulului de la ore. Am descoperit bucuria protestului. Am descoperit ca, dupa o adolescenta redusa la tacere, puteam sa ne revoltam, asa cum ne poruncea firea. Eram, in sfarsit, noi insine: adolescentii rebeli ai lui Nichita Stanescu, care aveau putinta sa-si ia aripile si sa zboare ferm spre alte zari mai inalte.

Am revazut-o la un bar pe Gabriela. Era schimbata. Rasul ei disparuse. Ochii ei batjocoritori se stinsera in spatele unei suferinte neasteptate. Ii urmaream buzele ei carnoase, gata sa ranjeasca la insatisfactia mea sexuala. Nu ma asteptam la atata dezarmare din partea ei. In sfarsit, isi lasase toate armele acasa. Pieptul ii tresalta de o respiratie noua. Ma miram ca are si ea dorinte. M-am lasat purtat de jocul privirilor, bratelor, sanilor, soldurilor ei uriase. Ochii imi erau atarnati de carnea ei. Am dus-o la internat. Toti colegii mei erau la greva sau prin baruri. Am iubit-o cu ura, ca o revansa dupa multe partide pierdute. Nu doream sa-mi las prada din mana. Era a mea, dupa atatea umiliri care ramasesera sa mocneasca in sangele meu. Ii cutreieram formele pentru a gasi simetria lor, dar betia simturilor le pulveriza intr-o contopire indelunga si definitiva. Nu ma interesa ce simtea ea. Nu ma interesau ochii care aratasera pana in acest moment numai ironie si batjocura. Ma interesa doar posesia mea masculina, puterea mea, muschii mei jubiland de sportul si betia noua.

La despartire, nici nu ne-am privit. Fiecare isi luase prada, victoria, umilinta si esecul. Nici macar nu ne-am mai propus sa ne mai intalnim. Pana la urma, greva a incetat pentru ca descoperiseram provocarile noi ale libertatii. Cu greu, ne-am intors la cursuri de prin localuri. Pe baricade mai ramasesera un pumn de fete fanatice, revolutionare, nu gluma. Am renuntat cu totii la greva, fara sa schimbam absolut nimic. Ne astepta bacul. Eram in pragul absolvirii. Varsta inocentei se sfarsise. Umbra viitorului urma sa dezlege limbile tineretei noastre. Nu eram cu totul inocenti. In sufletul nostru s-a strecurat aripa indoielii, a urii, a curajului prost inteles. Am stricat cea mai frumoasa prietenie, cu profesorii. I-am detronat din inimile noastre, prin greva noastra. Ei ne-au aruncat inainte, spre viitor, ca pe niste jucarii dereglate. Inocenta ne-a fost inundata de indoiala si regret. Nu mai era posibila o revedere de 10 ani cu profesorii. Nici macar cu noi insine. Am zburat dupa absolvire ca un stol de porumbei fara tinta, intr-o teribila dezordine. Nu invataseram nici sa zburam, nici "mersul pe valuri in picioare". Urma sa ne rafuim cu viitorul de la care asteptam totul, de la care asteptam poate prea mult. Am invatat de timpuriu ca iubirea e si ura, ca inocenta e si vinovatie. Umbra adolescentei ne urmarea pe fiecare din noi…

Impresii in urma vizitei lui Petru Popescu in Huedin

Nu am sã-i ridic lui Petru Popescu un soclu, nici nu am sã desfiinţez un mit al altei generaţii (din anii '70). Oricum impresiile de faţã, sunt, vrând-nevrând, subiective (cu unele superlative pe care în zadar încerc sã le cenzurez!), provocate fiind de o vizitã pe care Petru Popescu a fãcut-o în România, la sfârşitul lui mai 2008. Cu aceastã ocazie, scriitorul român plecat în anii '73 în SUA a conferenţiat în Sala Oglinzilor a Uniunii Scriitorilor din Bucureşti, apoi la filiala din Cluj-Napoca şi, în cele din urmã, la Oradea.
M-am bucurat, fireşte, de o vizitã a sa la Huedin pentru a-l ( a ne) cunoaşte mai bine, pentru cã, realizând o lucrare de doctorat, era normal sã-l cunosc în carne şi oase – nu doar la nivel de copie, din fotografii sau dupã o voce, altfel, foarte plãcutã în convorbirile noastre telefonice.
Farmecul şi simplitatea îl caracterizeazã îndeobşte. În ţinutã sport - îmbrãcat în jeanşi, cu pantofi sport negri, cu un tricou mov şi cu o hainã roşie polar -, cu o alurã atleticã frapantã, înalt la vreo 1,90, dublat de o sprintenealã a minţii uluitoare n-avea cum sã nu mã impresioneze. La cei 64 de ani ai sãi nici nu se vãd semnele vârstei. Un fel de a fi dezinhibat, atipic spiritului românesc veşnic decimat de complexe istorice, completeazã portretul lui Petru Popescu. Dornic sã contacteze noi
relaţii cu scriitorii şi oamenii de film din România
(cel mai recent cu Cristian Mungiu), Petru Popescu cautã, în întâlnirile sale, pãreri/atitudini/realizãri cât mai structurate şi incitante.
Nu-l deranjeazã deloc opiniile contra, fiind conştient de valoarea literarã a sa certificatã în competiţia de pe piaţa de carte şi film din America.
A rãmas la fel de tânãr ca şi altãdatã. Nu e "paseist" ca alţii de vârsta sa, ci dintr-un instinct artistic superior cautã tinerii, întrucât aceştia deţin energie, supleţe, dragoste, curãţenie sufleteascã şi, ca o consecinţã, mai mult adevãr. De altfel, romanele sale sunt pline de personaje tinere, dotate fizic şi apţe pentru viaţã, în ciuda restricţiilor istorice.
Pentru toţi cei care l-am întâlnit, Petru Popescu înseamnã, simplu, o deschidere, crearea "punţilor" de lucru, împãrtãşirea unor experienţe, mai ales din partea sa care a cunoscut ce înseamnã succesul pe o piaţã de carte extrem de competitivã, precum cea americanã. Prin aceste colaborãri, mai multe generaţii au numai de învãţat din felul în care autorul romanelor Dulce ca mierea e glonţul patriei şi Prins a transformat scrisul în destinaţie unicã a vieţii sale, iar operele sale în câteva bestseller-uri. Nu mã erijez într-un adept fervent al literaturii pop, dar în condiţiile în care internetul, audiovizualul fac "ravagii" pe piaţã, cartea îsi schimbã brusc condiţiile de a "înflori". Nu ştiu cât chef mai au cititorii sã guste sofisticãrii livreşti, construcţiile rigide ale raţiunii, aforisme şi onirisme rupte de realitate, chiar un insipid realism social sterp în materialitatea ei cea mai concretã. Dimpotrivã, ei cautã scrisul simplu, foarte viguros la nivel de inventivitate epicã şi axat pe senzaţional, fãrã care, cum spune şi Petru Popescu, o carte nu poate supravieţui.
Dacã aş fi sã-l definesc pe romancierul român şi american, aş alege termenul de adventure. Cine îi cunoaşte puţin viaţa poate detecta câteva cotituri în viaţa lui, unele dintre ele riscante şi spectaculoase, alese însã deliberat, conform câtorva caracteristici ale personalitãţii sale şi dintr-o aderenţa la spiritul american cu care era impregnat încã din studenţie. Mai concret, scrie douã volume de versuri apreciate de critica vremii, apoi renunţã la poezie în favoarea romanului. Pãrãseşte ţara, lãsând în urmã pãrinţii, prietenii, un numãr imens de cititori care-l adorau pentru cãrţile sale. Scrie romane direct în englezã, devenind un bun stilist al acestei limbi. Abordeazã filmul, abandonând ustensilele scrisului o vreme. Scrie cãrţi de nonficţiune în genul Jurassic Park. E o dorinţã tipic americanã de a se reinventa mereu, de a nu-şi plictisi cititorii, de a apãrea mereu reînnoit în faţa lor.
Asa încât venirea lui Petru Popescu înseamnã pentru mine o garanţie cã scrisul este posibil, poate avea succes, poate supravieţui într-o lume foarte sofisticatã. Prin Petru Popescu, scrisul capãtã alurã, farmec (chiar personal), exotism. Venirea sa este pentru tinerele generaţii o invitaţie la optimism, îndrãznealã şi muncã.

Dinu Bãlan

online proza

Online

Un sunet de cãdelniţã, un miros ademenitor de tãmâie, o voce tãrãgãnatã de preot mai preocupat de vocalize decât de nemurirea sufletului, dieci, babe cu bocete din vremuri vechi, dar insidioase pânã la lacrimi, un vanitas vanitatum topit printre ierburile putrede de toamnã. Curgerea vremii unge aerul cu melancolie, clopotniţa satului sunã pustiu.
Am devenit suspect de melancolic. De câteva zile stau cu ochii pironiţi în computer, la biroul de Pompe funebre al unei metropole. Lucrez cu gândurile vraişte. În baza de date existã atâta moarte. Calculatorul a început sã se deregleze. I-Worm.Tanatos, un virus afurisit, mi-a pustiit computerul. Am chemat un serviciu IT. Aveam foarte mulþi clienţi care telefonic, prin e-mail sau personal, ne solicitau serviciile alarmant de frecvent.
Pânã când specialiştii IT controbãiau conexiunile moarte ale calculatorului, am început sã contemplu metropola, uriaşã ca un mamut. O viermuialã de mâiini împroşca penetrant gazul de eşapament. Zigzagul strãzilor îmi producea ameţealã. Un miros de încins îmi provoca imaginea unei incinerãri. Parcã oraşul se golea de vitalitate. Numai betoane încinse, cabluri, unde magnetice care îmi cauzau dureri de cap. Ciudat, chiar prietena mea Livia îmi reproşa uneori aceste descrieri macabre. Doar lucram la un serviciu de pompe funebre, fapt ce n-o deranja, de altfel. Fiecare are jobul lui.
Adineaori mi-am aruncat ochii peste statisticile metropolei noastre. Am dat de un raport al primãriei noastre de cartier. Populaţia a îmbãtrânit alarmant. Tinerii sunt tot mai rari şi mai bine plãtiţi pentru jobul lor. Serviciile de asigurãri şi de pensii scârţâie din toate încheieturile. Raportul mai aratã cã locurile din cimitire s-au împuţinat alarmant, iar un loc de incinerare a devenit extrem de scump, chiar prohibitiv. Locuitorii metropolei preferau incinerarea, din motive practice. Serviciul nostru, din acest motiv, şi-a adaptat profilul. Am început sã vindem la cerere şi urne funerare cu numele inscriţionate pe ele.
Într-un ziar am citit despre un profesor de istorie, ateu şi adept al cultului egiptean al soarelui, cum şi-a trasformat propriul apartament într-un mausoleu. Pereţii erau cu nişe pentru urnele familiei, iar apartamentul o bibliotecã labirinticã cu fotografii, decoraţii, premii, extrase de articole din ziare, suveniruri ale morþilor din familie. Am început sã mã scrântesc rãu. De douã sãptãmâni de când lucram aici, gândeam numai în asociaţie cu morţii. Prietena mea, Livia, m-a sfãtuit sã-mi iau chiar câteva zile libere. Eram surmenat, munceam peste program. Când mã întorceam acasã o gãseam pe Livia adormitã, iar o mâncare rece mã aştepta de mult timp în frigider. Îngurgitând mâncarea, priveam designul interior şters al camerei şi mobila matã, ca un ochi orb. Livia era singura culoare în acest pustiu. Pesemne va trebui sã schimb ceva pe aici.
Într-o noapte ea mi-a reproşat felul disperat, brutal de a face sex. Nu-i mai ascultam dorinţele. Nu mai exista ca fiinţã vie, comunicativã. Nici nu prea avea multe ocazii, pentru cã momentele de rarã şi profundã intimitate începeau sã lipseascã...
În faţa asediului infernal de cereri pentru servicii funebre, am cerut şefului noi forţe.
Nepãsãtor mi-a cerut soluþii. Îmi relatase cândva o filozofie a sa. Aici e numai moarte. Viaţa e în afarã. De aceea jobul acesta trebuie tratat nu prea serios. Altfel rişti sã te dereglezi.
Computerul a rãguşit de atâta moarte. Mai nou am început sã vizitez site-uri funerare. Cât de straniu sunã: w.w.w.morþi.ro. Pentru un tânãr de 30 de ani nu e o ocupaţie prea obişnuitã. Livia a fost chiar şocatã când m-a vãzut îmbrãcat în acelaşi costum negru sãptãmâni în şir. Am pretextat uzanţa firmei.
În faţa computerului realitatea din jur se atrofiase. Locul ei îl luaserã imaginile, statisticile, ştirile. Se poate trãi doar online? Tinerii se cunosc aici. Se iubesc, suferã, trãiesc drame. Din ce în ce mai mult comunicam cu Livia numai pe net şi pe mobil. Ea a devenit un personaj, printre morţii mei, e drept un personaj viu, înfrãţit prin sex, prin suflet. Sufletul nu-şi are etimonul în verbul a sufla, a respira? Odatã, într-un week-end liber, discutam cu Livia la o masã la restaurant nu neapãrat de morţi, dar asociaţiile pe care le fãceam între evenimente personale erau morbide. Dupã o clipã de tãcere în care ea m-a privit ca un scaner, a exclamat în râs: Mortule!
Trebuia sã gãsesc la birou o soluţie izbãvitoare. Trebuiau rezolvate într-un fel cifrele ameţitoare de cereri pentru servicii funebre. Declicul s-a produs printr-o asociaţie neaşteptatã chiar în faţa computerului. Înaintea unui client obraznic, care-mi cerea zeci şi zeci de servicii – se vedea cã trãia pe picior mare – am izbucnit: de unde sã scot pentru incinerarea defunctului tãu tatã urnã cu inscripţii în trei limbi, sã îţi realizez, auzi!?, nişte plãci votive cu toate datele biografice şi distincţiile, (fusese politician, dacã mi-aduc bine aminte), doar nu-mi va scoate computerul atâtea lucruri din senin!? Pentru aceasta trebuie sã lucrez prin alte firme şi totul costã timp... Da, în sfârşit, ce mai... Câtã energie depun oamenii aceştia pentru imaginea lor post-mortem! Dar din acest lucru se pot scoate bani serioşi! Brusc mi s-a asociat imaginea metropolei îmbãtrânite cu aceste probleme imposibil de rezolvat. De ce nu un cimitir online? De ce nu un cimitir virtual? Imaginea conteazã, oricum, nu realitãţile oricum dispãrute ale defunctului... În felul acesta toate dorinþele clienţilor noştri ar fi rezolvate automat.
De mii de ani sufletul s-a desferecat din închisoarea trupului, credinţã de la Platon citire. De ce n-ar exista un cimitir virtual, cu un site propriu, pentru fiecare suflet de om? M-aş plimba cu plãcere prin acest þintirim electronic. Şi, în plus, realitãţile imaginare de altãdatã – Infernul, Câmpiile Elisee, Paradisul ar primi o netã consistenţã. Sufletele ar avea posibilitatea sã se ridice la un cer virtual, online, o lume în sine perfectã. Familia supravieţuitoare a mortului s-ar trudi ca imaginea mortului sãu sã fie cât mai atrãgãtoare,
mai captivantã, iar Dumnezeu nu şi-ar osteni memoria într-atâta, ci ar vizita banca de date, iar la Judecata de apoi ar judeca cu probe. El îsi poate crea acest ajutor, prin noi, oamenii. Oricum scoarþa terestrã nu mai poate face faţã, din cauza supraaglomerãrilor urbane. Criptele s-ar putea muta în cer.
Sunetul mobilului a sunat mai nervos ca niciodatã. Era Livia. A rupt în sfârşit tãcerea. Mi-a spus tot ce vroia probabil sã-mi spunã mai de mult, cã o neglijam, cã viaþa noastrã era monotonã, cã eram un demodat care trãia cu morţii lui şi cã mai bine ar fi sã ne separãm.
Când mi-a înşirat toate acestea pe mobil am înmãrmurit. În primul rând nu o credeam capabilã de o asemenea decizie. Nu credeam cã Livia poate exista cu un Nu în viaţa mea. Se vede treaba cã jobul, morţii mei îmi topiserã minţile. Nu ştiu unde greşisem, când anume. Realitatea relaţiei noastre o vedeam de-abia acum schimbatã. Multe detalii foarte importante îmi scãpaserã. Reproşurile ei sau privirile ei îmi rãneau de-abia acum sufletul mai mult ca niciodatã. Derulam imaginile trecute ca-ntr-un film. Dar dintr-o altã perspectivã, a celui care a pierdut. Eram un demodat. Îmi uitasem tinereţea. Poate aveam înscrisã în genã bãtrâneţea sau, cine ştie, moartea!? Totul pornise de la acea înmormântare a pãrinţilor mei din satul acela uitat de lume? Îmi neglijasem rãdãcinile în metropola aceasta şi, o datã regãsite, m-am schimbat? De atunci oare?
Sau poate ideea acelei afaceri cu morţii. Deja reuşisem sã-mi conturez totul. În minte mi se urzise totul ca o reþea. Mã hotãrâsem sã include morţii mei pe profesii. Aici intrau arboreal genealogic, fotografii pe diferite trepte ale vieţii, actele, studii, operã, copii, visuri, iubiri, mici pãcate nemãrturisite... Toate ale rãposatului! Morţii îmi erau prietenii şi ajutoarele mele. Discutam cu ei. Se plângeau de rudele lor nepãsãtoare, prea grãbite. Eram eu cu cimitirul meu virtual. Îi ascultam pe morţi cu atenţie. Aveau nevoie de o înţelegere specialã. Rudele îmi ofereau dosare peste dosare. Le rãsfoiam avid fiecare filã a vieţii lor. Iar morţii îmi spuneau mai multe dedesubturi ale vieţii lor, decât poate dacã aş fi discutat cu ei în timpul vieþii. Erau nişte neajutoraţi. Aveau nevoie de timpul şi de înţelegerea mea.
Dar mã scrântisem, e sigur. Liva mi-a reproşat într-o dimineaţã, dupã o noapte bâjbâitã de dragoste: Puişor, tu ai început sã vorbeşti în somn?... Era evident cã morţii îmi controlau nu numai viaţa derizorie, cenuşie, ci şi somnul şi dragostea.
Am plecat acasã. Apartamentul pustiu. Singura patã de culoare în cimitirul acesta cenuşiu a fost ea. M-am aşezat pe pat. Parfumul ei încã persista. Ciudat, nu-l simţisem încã. Începeam sã simt de-abia acum urmele trupului ei imaculat, savoarea lui. Prin unghere adãstaserã şoaptele ei. Pe pielea mea zãceau imprimate sãruturile ei catifelate în ruj. Cãutându-mi lenjeria de noapte, am dat de un sutien al ei uitat în mare grabã înainte de a pleca. L-am aruncat ca pe-o sfidare. Fiecare lucru uitat sãpa câte o ranã în urma lui. Vidul dimprejur sãpa cãrãri adânci. Nu eram un expert în moarte, în lipsuri?... Pe toate cutele şi pliurile cearşafului am citit povestea iubirii noastre. Am cãutat sã vãd ce ar fi vrut sã spunã ea mai mult şi nu a spus.
Noaptea metropolei se strecura hoţeşte, ca un şarpe, anevoios, inoculându-mi o otravã bãtrânã, stãtutã ca moartea însãşi. Cãutam salvarea. Morţii mei au încetat sã mai vinã. Am visat. Umblam buimac printr-un oraº devastat, incendiat. Erau schilozi, arşi, ultraradiaţi. Poate o bombã... Soarele ardea pe boltã sus într-o mare de cenuşã. Era atâta suferinţã în jur! Brusc,m-am împiedicat şi-am alunecat. O grotã, o pivniţã a unei case distruse? Nu, era mai degrabã o bisericã sub pãmânt. Aspectul era unul de peşterã. Sfinţii atârnau pe stalactite sau pe rãdãcini de copac. Dar era impresionant de calm. Era o linişte de şuvoi rece de pãdure. Era o litanie de foşnet de pãdure. M-am împiedicat prin lumina difuzã din jur. Un colţ de icoanã. Am şters pãmântul reavãn de pe ea. Era Livia. Era Ea, Icoana. M-am trezit îndurerat.
M-am dus în baie. Eram bãrbos şi mai pierit ca niciodatã. Liviei îi plãcea întotdeauna când eram neras. Îi plãcea aspectul meu poros, sãlbãticia şi virilitatea mea. Poate aici s-a înşelat, la început. De fapt, eram un mort pe dinãuntru, în mine era un cimitir. Acum era totuna. M-am bãrbierit încet şi absent. Câteva zgârieturi începeau sã aparã tot mai adânci. Încercam sã îi bãrbieresc sãruturile ei care îmi ardeau faţa, strecurându-se în sânge. Faţa mi se înroşise cu sânge. Cred cã arãtam rãu. Picãturi rubinii mi se prelingeau pe piept. M-am scufundat în cada fierbinte. Cândva, demult, se practicau spãlãrile rituale. Se credea cã orice lucru murdar, de care nu prea era plãcut sã-ţi aminteşti, putea fi şters prin spãlãri repetate. M-am înspumat cu mult gel de duş. Cred cã arãtam ca un om alb de pluş. Trebuia sã-mi decolorez trupul, sã-l mumific, sã mã omor pentru a renaşte în alt loc şi timp.
Trebuia sã fac ceva. M-am mutat definitiv în birou, la jobul meu. Lãsasem apartamentul pentru ca Ea sã moarã acolo cu toate şoaptele ei perfide. M-am hotãrât s-o înmormântez acolo. Şi pentru ca orice urmã sã disparã i-am legat într-un pachet puţinele lucruri rãmase în apartament pentru a apela la propriul meu serviciu de pompe funebre. Trebuia sã fac ca ea sã disparã. Orice clipã care mai însemna rãmânerea ei aici mã istovea, mã distrugea. Îmi ajungea viaþa mea dereglatã. Îmi ajungeau morţii mei. Am împachetat lucrurile. Le priveam. Le simţeam însufleţite de o putere mai presus de înţelegerea mea. Am aflat de la un prieten cândva, cã dacã vrei sã scapi de urmele unei iubiri, ar fi bine sã-i arzi orice suvenir, orice amintire, fotografie, cadou. Le-am aşezat în mijlocul biroului pentru marea ardere de tot. Ce mai rãmânea? Am şters e-mail-urile, SMS-urile de pe mobil. Dar oare printr-un simplu foc se va rezolva totul? Unde este ritualul?
Dar mi-a apãrut în faţã computerul, ca un ochi atoatevãzãtor. Şi cimitirul virtual? Atunci m-am gândit la siteurile funerare în construcţie. Trebuia ca Livia sã aibã primul site. Povestea aceastei iubiri trebuia sã fie înmormântatã la intrarea în acest cimitir online. Încolo, lãsaţi orice speranţã, voi cei ce intraţi... Ah, era sã uit. Adresa siteului acestui cimitir virtual este: http://www.morţi.com/.

Dinu Bălan

tineri trendy si cultura

Scrisoare deschisă adresată scriitorului Petru Popescu

Cine v-ar mai putea citi în România?

Autor: Dinu BALAN

Dle Petru Popescu,

M-aţi întrebat care ar fi potenţialii cititori de literatură din România, înainte de a vă lansa romanul Supleantul, în toamna acestui an. Dincolo de politica editurii unde îl veţi publica, trebuie să ţineţi cont de cîteva aspecte ale receptării de carte din ţara noastră.

Înainte de plecarea dvs în SUA, romanele Prins, Dulce ca mierea e glonţul patriei musteau de citadinism şi vitalitate. Fiecare roman era o pledoarie pentru tinereţe şi libertate. În anii ’70, eraţi un scriitor capabil de a crea audienţă, foarte citit de nişte tineri care îşi regăseau idealurile exprimate în modul cel mai frust, sincer şi senzual în cărţile dvs Ei vă citeau romanele ca pe un „imn“, ca pe un „manifest“. Eraţi idolul de necontestat al generaţiilor tinere, şi nu numai.

Azi, tineretul e sub impactul audio-vizualului şi sub farmecele entertainment-ului. Cititul a căzut enorm. Deci să nu vă faceţi iluzii că îi veţi recontacta pe tineri. Cei care or să fie, eventual, prezenţi la lansarea cărţii dvs o să vă cumpere romanul pentru că sînteţi la Hollywood. În rest, nu ştiu cît şi cum o să vă citească. În general, calitatea studenţilor noii generaţii e slabă, pentru că nu-i mai interesează valorile umaniste, ci cele copiate din media americană şi cele plaisiriste/hedoniste.

Nu e de mirare că Întoarcerea tatălui risipitor (romanul lui Dumitru Radu Popescu) e printre cele mai bine cotate cărţi ale anului 2008/2009 (autorul a primit Premiul Naţional pentru Literatură, acordat de USR, în 2009). Deci scriitorii afirmaţi în secolul trecut mai au încă trecere. Dar care este publicul lor? Desigur, generaţia mai în vîrstă, nostalgică într-un fel după valorile pierdute din vremurile apuse. Prin urmare, cred că pe această categorie de cititori o să mizaţi efectiv în lansarea romanului Supleantul. În afară de aceşti cititori nostalgici, obişnuiţi şi formaţi cu această deprindere de a citi, în afară de criticii literari, receptorii reali ai cărţii lipsesc cu desăvîrşire. Din cînd în cînd un scandal mediatic creat în jurul unei cărţi mai agită apele. Însă de cele mai multe ori e vorba de cartea străină. Tinerii nu mai îmbrăţişează grila ponosită a literaturii îndatorate reţetelor filozofice/intelectualiste/parabolice/ideologice ale secolului trecut. Cartea impusă de curriculum-ul şcolar se zbate în meandrele unui sistem educaţional sufocat de propriile lui neputinţe. Cultura trăieşte într-o reţea elitistă de premii literare, de receptări şi întîmpinări critice solipsiste ale revistelor literare româneşti, fără o deschidere reală şi inteligentă spre public. O şansă de revigorare culturală ar fi formula literaturii de largă audienţă din Occident. Ea este expresia unui nou realism spectaculos, compozit şi senzaţional. Ea îi poate zugrăvi pe tineri în prezent şi cu aderenţă reală la aspiraţiile lor profunde.

Deci nu e rău să tentaţi generaţia tînără, dar e foarte greu, şi numai eticheta şi ştaiful dvs ar reuşi „poate“ să capteze atenţia tineretului, nu calităţile intrinseci ale romanului (la noi lipseşte industria de promovare editorială a cărţii!). Poate aveţi acest talent special de a intra pe aceeaşi lungime de undă cu ei. Dar mai aveţi timpul şi energia necesară? Şansa dvs. e că sînteţi un scriitor de largă audienţă. Însă publicul din SUA nu corespunde celui din România, ţinînd cont de realităţile lor diferite. Apoi, cartea Supleantul zugrăveşte o epocă trecută. Avem destule filme din Noul Val cu amintiri din Epoca de Aur, dar interesul generaţiei tinere pentru această temă este limitat. Fluxul de dragoste şi vitalitate din romanul dvs. ar putea seduce, însă eticheta – Supleantul – ar putea-o încadra în alt gen de carte. În acest fel, publicul cert pare a fi constituit din cititorii nostalgici sau familiarizaţi cît de cît cu acele timpuri.

Problemele de receptare au devenit acute. Sîntem deficitari din punct de vedere cultural ca linie de dominanţă/influenţă în societate şi, ca management. Sîntem sub dominaţia audio-vizualului (preferăm televizorul şi emisiunile de calitate îndoielnică), iar lectura este aproape de cota zero. Consumăm la întîmplare fără simţ critic, fără atitudine, fără efort, fără o minimă organizare (o promovare profesionistă de carte ar veni efectiv în întîmpinarea lectorilor, căutînd să seducă prin vizual, grafică şi mesaj expresiv). Eu predau la liceu şi simt la adolescenţi această stare de fapt.

În Franţa, lumea tînără sau în vîrstă citeşte în metrou, la cafenea etc. Nu mai vor să audă de TV decît în mod programat – pentru a vedea un film sau o emisiune, nu pentru a lîncezi, zapînd cu telecomanda zi şi noapte. La noi scara de valori este inversată: VIP-uri politice, fotbalistice, maneliste, de show-biz cras. Acestea însă sînt îmbrăţişate de tineri cu ardoare. Banii, reuşita financiară şi de mariaj, celebritatea obţinută prin orice mijloace sînt reperele lor. Valorile individuale triumfă, călcînd în picioare pe cele de grup, sociale şi, deci, culturale. Eu cred că dvs. cunoaşteţi mai adînc inima secretă a României. Din păcate, ea are acum iz fanariot.

Talente tinere există cu grămada. Nu asta e problema. Numai că ele se ratează (nu ştiu să se autoadministreze cu succes, aşa cum aţi făcut dvs), iar boema şi pesimismul înseamnă noua condiţie a intelectualului de azi. Mai are el credibilitate şi o condiţie socială onorantă? De aceea, elitişti ca Liiceanu există pentru că le lipsesc contracandidaţii pe măsură, care în Occident sînt cu nemiluita. De aici insularitatea şi valoarea lor excepţională made in Romania. De vină pentru această stare de lucruri este instinctul de supuşenie al românilor care nu se formează prin muncă şi profesionalism, ci asistă pasiv la ridicarea cîtorva elite. De aici xenofobia la adresa străinului mereu descurcăreţ şi de succes. Deci să nu vă aşteptaţi că veţi fi primit cu aplauze în România.

Chiar regizorul filmului Moartea domnului Lăzărescu, Cristi Puiu, constata cu vădită amărăciune într-un interviu din Adevărul (11 iunie 2009) că românii au acest defect de a „chibiţa“, asistînd de pe margine la succesele altora fără a se implica, a risca şi a se avînta în proiecte majore. De aici cleveteala acră a unui etern învins, frustrat, complexat, însă înverşunat şi rău român al secolului XXI. Din păcate, sărăcia şi lipsurile biologice şi sociale de azi îi accentuează şi-i deformează aceste defecte. Românul e un mare leneş din punct de vedere spiritual. Nu mai spun de mioritism, spirit contemplativ, că ne-am săturat.

Deci, veniţi în România, dar e bine să ştiţi aceste lucruri. Nu mai vorbesc de machiavelismul politicii culturale care dictează clasamente, remuneraţii şi dispense după bunul ei plac. Pe dvs vă interesează efectiv publicul, singurul reper valabil într-o societate mediatică a nisipurilor mişcătoare, însă acesta e la noi deviat şi deformat în alte direcţii. Cum să-i captăm atenţia?

Tinerii din ziua de azi preferă ceea ce e trendy: să meargă la un club exclusivist, să se îmbrace cu haine de firmă, să aibă bani şi să trăiască erotic cît pentru un veac. Nu e nimic rău în asta. Din păcate, acestea sînt singurele valori care îi caracterizează. În rest, pentru ei cultura e un moft. Ca un etern frustrat, tînărul consideră că a merge la cinema e ceva nepractic, cînd a downloada ilegal filme (de dragul de a le avea, nu de a le trăi total şi frenetic) e ceva curent, că pentru ei această cultură e un drept, nu o datorie. De fapt, ei stau la marginea culturii şi o doresc (în fond o au ca posesie materială), dar nu se înalţă în carnalitatea ei cu nebunie şi succes. Ei sînt foarte deştepţi, dar pe paşi şi distanţe mărunte.

Valorile morale s-au degradat ireversibil. Agresivitatea şi instinctualitatea au devenit dominanta societăţii noastre. Cum să mai sintetizeze şi să acceseze tinerii dimensiuni incomode şi dificile de atins, cînd personalitatea lor este schizoidă (impactul covîrşitor al Internetului?) sau limitată. Atuul lor este tinereţea. Ce condiţii au! Internet, limba engleză şi franceză, posibilitatea de a călători din punct de vedere fizic sau online unde doresc. Şi totuşi? Pe noi ne roade sistemul politic fanariot din Romania în context modern: mica învîrteală, ciordeala băieţilor deştepţi, succesul politic şi financiar fără scrupule şi reguli. Profesorul şi omul de cultură cît de cît vertical au ajuns nişte oameni demni de milă, cu un statut social redus. Ei nu mai înseamnă o influenţă şi o seducţie socială semnificativă.

Rîndurile de faţă sînt o excepţie. Nu am chef să moralizez sceptic şi filozofic. Dimpotrivă, la dracu’ cu filozofia de două parale! Toţi intelectualii castraţi moralizează acru în dulcele stil al speculaţiei serbede şi inutile. E ultima oară cînd voi scoate asemenea prăpăstii filozofice.

Cred, dimpotrivă, că prin înghesuirea faptelor şi valorilor de succes în Romania vom reuşi s-o reformatăm din interior. Tineretul are marea calitate de a simţi pulsul şi adevărul vieţii. Din păcate, acum el este destul de dezorientat. Cine e de vină? Şcoala, politica educaţională, mass-media, societatea? Dincolo de cauze, tinerii au nevoie de modele concrete şi credibile. În loc să se clădească (prin succes social), intelectualii filozofează falimentar la eterna condiţie a geniului neînţeles a unor vremi din ce în ce mai absurde. Pe ei ar trebui sa-i provoace noile condiţii ale vremurilor: Internetul – noul miracol al secolului XXI şi toate consecinţele lui fenomenale. Mai multă sociologie în a vedea resorturile culturale ale imagina-rului colectiv nu ar strica. O schimbare de atitudine şi o adaptare la noile condiţii reprezintă marea provocare a timpurilor noastre. Din fiecare celulă a unei personalităţi s-ar naşte organismul social viu şi puternic al României viitoare.

Turnura mai generală a acestei scrisori e menită să zugrăvească nişte situaţii particulare atît de frecvente, încît au căpătat o valoare de simbol al societăţii româneşti. Cîţi ani vor mai trece pînă să ne deschidem dincolo de orizontul nostru limitat individual, biologic şi axiologic? Lipsa eternă de succes în faţa Occidentului ne macină psihologic. Defularea prin underground şi kitsch ar merita studii atente.

Totuşi, succesul românesc în Occident există. Însă el este strict individual. Auzim de excepţia formidabilă a cutărei personalităţi, ea fiind, de obicei, supradimensionată prin grila privaţiunilor noastre. Nu descoperim însă valoarea colectivă, normală şi organic acceptată a României.

Totuşi, rămîn un optimist. Însă e foarte dificil, pentru că soluţia nu poate fi una e-goistă, ci trebuie să fie colectivă, dacă ne pasă de semenul nostru şi de România. A schimba însă pe alţii e un lucru rizibil. Însă cum am afirmat deja, înmulţirea valorilor pe metru pătrat în aria societăţii noastre şi, nu în ultimul rînd, tinereţea magică pot să ne izbăvească! Cartea dvs poate vorbi despre cum se clădeşte un succes în Occident. Cultivarea noţiunii de succes (care, etimologic, presupune consecvenţă) ar însemna eradi-carea acestor neajunsuri. Probabil tinerii vor fi sensibili şi receptivi la reuşita dvs artistică şi profesională, să recunoaştem, spectaculoasă, pentru că ei înşişi sînt aventuroşi şi dornici să se afirme. Pe această coardă, veţi ivi, cu siguranţă, o melodie nouă a tinereţii ca un etern început.

13 iulie 2009, Huedin-România

Cu stimă,

Dinu Balan

–––––––––––––

Dinu BĂLAN este dublu licenţiat al Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca: secţia „limbi clasice şi secţia „română-latină“. Este înscris la doctorat cu o lucrare avînd titlul: „Petru Popescu. Studiu monografic“. Este redactor al suplimentului literar Claviaturi, editat de revista Tribuna.

comenteaza articolul

Comentarii utilizatori

Bine spus
valy, Joi, 23 Iulie 2009, 15:22

Apreciez rindurile de mai sus ca fiind cele mai inspirate lucruri citite de mine de foarte mult timp.Bine spus, poate se mai trezeste lumea,nu numai oamenii de cultura,intelectualii, sa se trezeasca intreaga societate. Am ajuns la un haos, la o dezorganizare in toate domeniile strigatoare la cer si Dumnezeu incepe deja sa vada haosul pe care nu-l mai poate suporta. Intr-adevar, subscriu cu toata fiinta la cele de mai sus si sincer nu ma mir ca rindurile sunt scrise de un clujean, inca o data dovedindu-se cite resurse de inteligenta si cultura are aceasta parte a tarii. Eu sunt dobrogean si dupa Fanus Neagu, partea de tara in care locuiesc este dominata de subcultura,de kitch, de nivel extrem de scazut intelectual, moral, cultural.In speranta unei treziri din toate punctele de vedere si a unei relansari in care ti-e aproape imposibil sa mai crezi, salut acest articol si-l cotez la un nivel ridicat in preferintele subsemnatului.

De pe http://www.observatorcultural.ro/Scrisoare-deschisa-adresata-scriitorului-Petru-Popescu*articleID_22138-articles_details.html