Fata din Nazaret – roman de mistere religioase

Prin versiunea românească Fata din Nazaret (Editura Curtea Veche împreună cu Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2010, trad. din limba engleză şi note de Mihnea Gafiţa) a romanului Girl Mary, apărut cu succes în SUA, la editura Simon&Shuster, în 2009, Petru Popescu surprinde din nou. Şi acest lucru explică succesul romanelor sale, pentru că autorul, fiind obişnuit cu o piaţă americană de carte extrem de mobilă, caută, cu persuasiune şi cu ştiinţa „facerii” unui roman, un public imposibil de înşelat în aşteptările lui „Popular” nu înseamnă un stigmat aplicat pe opera lui Petru Popescu, cât o condiţie a noii literaturi de tip entertainment, în care substanţa filozofică şi artele narative sunt pliate pe acest tip de facilitate. Aceste straturi de profunzime şi modalităţile de a le transpune în povestire, astfel orientate, se bucură de un impact mai mare în rândul cititorilor.

Premiu la concursul national de proza scurta "Pavel Dan"

Azi dimineaţă(28 august 2010), la Galeria de Artă a municipiului Turda, au fost anunţaţi câştigătorii concursului naţional de proză scurtă şi eseu - Pavel Dan, organizat de municipiul Turda. Printre câştigători se află şi doi turdeni, Ligia Pop şi Tavi Gruian.
În total s-au oferit şase premii: patru concurenţi au primit "Premiul pentru proză ", în timp ce doi concurenţi au primit "Premiul special al juriului". Astfel, "Premiul pentru proză" a fost primit de Adrian Biriş (Bucureşti), Dinu Bălan (Huedin), Ligia Pop (Turda) şi Octavian Gruian (Turda). "Premiul special al juriului" a fost primit de către Dorin Cozan (Iaşi) şi Igor Ursenco (Baia Mare).

Tot cu această ocazie a avut loc lansarea cărţii "Ţara lui Pavel Dan", scrisă de istoricul Valentin Vişinescu şi s-a deschis expoziţia filatelică "Turda - Arc peste timp".
Sursa: http://www.turdanews.net

Alexandru Jurcan: Cei rămaşi pe pământ – un roman al singurătăţii şi al dezrădăcinării

Prin câteva luări de cuvânt am analizat romanul lui Alexandru Jurcan Cei rămaşi pe pământ. Prima intervenţie a avut loc la lansarea de la sediul Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj (moderator Irina Petraş), joi, 24 iunie 2010, ora 13, unde au prezentat Irina Petras, Radu Ţuculescu, Rodica Matis, Victor Cublesan, Dinu Bălan. In data de 28 iunie 2010 la Radio Cluj, Dan Moşoiu a realizat emisiunea Alexandru Jurcan si invitaţii săi, unde romancierul şi subsemnatul au discutat despre cartea recent lansată şi despre gruparea literară din Huedin – Claviaturi. Mai jos sunt câteva gânduri despre roman.
Prin numeroasele sale apariţii editoriale, Alexandru Jurcan a devenit o prezenţă constantă în peisajul literar clujean. Romanul său Cei rămaşi pe pământ (Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2010) este construit în trei părţi: un roman nu foarte substanţial al geloziei, un travelogue (jurnal de călătorie) al personajului narator în Franţa, călătorie considerată ca paleativ pentru vidul în care se zbate personajul şi, în fine, o navigare aparte à la John Fowles, dublată de o sensibilitate buzzatiană, printre cărţile simbol ale naratorului privite ca staţii spre o căutare a unei identităţi schizoide, de tip postmodern. Alexandru Jurcan a închegat cateva drame reuşite: a geloziei ca sentiment stihial, a nelocului în lume pe scheletul unui roman (post)apocaliptic – venirea unui asteroid, cu conotaţii simbolice. În fond, ameninţarea asteroidului este o metaforă epică pentru sfârşitul lumii existent în fiinţa noastră.
Proza de faţă se vrea una a cotidianului sordid, ceea ce, aparent, îsi asumă unele riscuri de a cădea în gratuit şi trivial. Însă poezia, pe care o are autorul în fiecare fibră, stinge asperităţile şi aluviunile lui grosiere într-un fel incredibil. Simţul naturii cu corolarul ei floral e pregnant. Cotidianul îşi cheamă faldurile de poezie, care încantă cel mai mult în ficţiunea de faţă. Epicul e sprinten, alert şi cartea se citeşte cu o reală plăcere. Cred ca autorul a descris foarte bine sentimentul de panică apocaliptică provocată de venirea asteriodului – un sentiment fiinţial al postmodernilor. Descrie fin şi precis convulsiunile lui care se prelungesc chiar şi în apele Senei sau ale Oceanului în minunate descrieri. Proza vorbeşte despre dezrădăcinaţi, iar personajul narator îşi caută capitolele şi personajele ca la John Fowles, în jocul plin de culoare provocat de realitate si imaginaţie. Paginile călătoriei prin capitolele ficţionale e unul care desţeleneşte terenul arid al lipsei de identitate a personajelor (numele lor sunt banale într-un mod sugestiv: Septi, Nati, Nico, Lavinia). Din această călătorie livrescă răzbate vibrant elogiul ficţiunii şi al cărţii cu teritoriile ei vaste: „Te poţi îmbolnăvi de ficţiune? Iubeam atât de mult cărţile, încât au invadat pământul, înlocuind ce era de înlocuit? S-a instalat… livrescul pe pământ ca să ne salveze de la apropiata Apocalipsă? Avusese loc vreo explozie nucleară şi, în hăul creat, Dumnezeu a aşezat ceea ce anumiţi oameni aveau în inimile lor? Poate deveni ficţiunea mai reală decât Realul?[…]” (p. 154)
În fond, în carte e vorba de confruntarea dintre lumea pură a ficţiunii şi dintre cea a materialismului sordid. Personajul narator este simbolul unui spirit aflat într-o teribilă degringoladă, pândit mereu de vidul materialist. Parisul pare să fie paleativul acestui dezrădăcinat al secolului nostru. Parisul are unda lui de elogiu şi iubire. Franţa este pentru personajul narator a doua patrie şi a doua lui iubire, deşi meleagurile natale pline de bălegar îl cheamă plin de ispite şi de dureri vechi, nealinate. Nici Franţa nu-l vindecă de răul metafizic provocat de venirea asteroidului sau de vidul sufletesc. Recursul la ficţiune pare o soluţie plină de miez şi de vervă epică.
Scenele curg pline de nerv epic ca un puzzle pentru a realcătui tabloul unei lumi într-o degringoladă metafizică. „Cei rămaşi pe pământ” sunt până la urmă cei care suferă şi sunt vii, într-o lume plină de fantoşe fabricate de o societate postmodernă prea alambicată şi lipsită de substanţă. Chiar personajele sunt friabile şi inconsistente ca substanţă epică, copiind faţa nevăzută a unei lumi fragmentare. Alexandru Jurcan merită felicitat pentru stăpânirea savantă a frazării, pentru concizia şi substanţa poetică a prozei sale. Pe alocuri, proza tinde spre concizie şi aforism.
Cartea, scrisă în registrul grav alimentat de o dramă a destrămării sufleteşti, nu deţine obişnuita doză de umor care pigmentau până acum dramele personajelor. Romanul muşteşte de melancolia secolului nostru lipsită de repere trainice. Pe lângă inconsistenţa şi vidul provocate de lipsa de identitate a personajelor şi a lumii în care trăiesc, tristeţea provocată de singurătatea lor e sentimentul care persistă mult timp după lectură.



Dinu Bălan

Lumi paralele

Parcǎ trǎim în lumi paralele. O lume a realitǎţii plǎcute sau neplǎcute – fiecare şi-o creeazǎ, dupǎ putinţe şi minte – şi, pe de altǎ parte, o lume mass-media. Ne-am schizofrenizat. Ies la şosea, prima idee ce îmi vine este accident. Vǎd un ins mai ciudat, apare cuvântul infractor sau interlop. Vǎd un politician – gata corupt. Vǎd o tipǎ mai „dezbrǎcatǎ” – curvǎ. Pǎi, presa ne-a tâmpit cu totul. Ne dǎ chestii de-astea prefabricate şi ne manipuleazǎ psihic. Gata, nu mai vreau ştirile ProTV de la ora 17. Prefer sǎ gândesc eu, sǎ vǎd eu realitatea cu propriii mei ochi. Unde sunt accidentele, curvele, corupţii, interlopii? Astea sunt excepţii, dar ei au o putere fascinantǎ asupra psihicului nostru şi noi creǎm ratingurile la televiziune, pentru cǎ suntem înclinaţi spre rǎu.

Dar lucrurile normale unde sunt? Dragostea, prietenia, bunele maniere? Sunǎ aiurea. Cred cǎ suntem puţin sǎriţi de pe fix. Numai lucruri de senzaţie ne mai impresioneazǎ. Iatǎ cǎ mass-media şi-au atins scopul.

Atunci de ce vǎ invit spre jurnalism? Dintr-un motiv foarte simplu. De a fi voi înşivǎ eroi şi a le râde în nas apariţiilor trucate de pe TV. Atrageţi lumea prin lucruri simple, dar consistente. Dacǎ apǎrem în presǎ, suntem oare de pe altǎ planetǎ? Da, pentru cei care sunt obişnuiţi sǎ stea pe margine mereu, pentru cei frustraţi. Însǎ pentru un om cu scaun la cap, nu înseamnǎ foarte mult, doar dacǎ fiţele şi vedetismele îl dilatǎ pânǎ la o explozie agonizantǎ.

Jurnalismul înseamnǎ un nu cocalarismului şi fumurilor de piţipoancǎ, pentru cǎ aici vǎ arǎtaţi voi înşivǎ, nu maşinile bengoase, ochelarii de soare etc., ci stilul şi inteligenţa în acţiune. Cocalarii şi piţipoancele în mod normal nu prea au ce cǎuta în jurnalism, numai dacǎ au devenit cumva un caz social. Deci fiţi voi înşivǎ, fiţi cool, spuneţi un nu decis pasivitǎţii, lenei şi comoditǎţii. Fiţi voi eroii propriei voastre vieţi, nu marionete media. Faceţi pasul spre luminile afirmǎrii! Credeţi în lucruri imposibile! Cu voinţǎ, transpiraţie şi consecvenţǎ, ele chiar devin posibile.



Dinu Bǎlan

Corespondenta Petru Popescu-Dinu Balan

Ianuarie 2007, Beverly Hills

Dragă Dinu,

Îţi trimit, cam talmeş-balmeş, nişte date despre cărţi şi filme.
Cronici: Almost Adam a avut vreo 2,ooo reviews în US (adaug o listă parţială de câte edituri străine l-au publicat, şi ca curiozitate, o cronică în ebraică – limba Bibliei!)
Amazon Beaming a avut cel puţin 500 de cronici numai în US.
Cărţile literare, Întoarcerea şi Oaza, mai puţine cronici, fireşte. Încă se găsesc multe cronici pe internet. Eu, în general, nu păstrez cronicile.
Dar trimit nişte profiluri de pe internet ale cărţilor şi filmelor.
Cred că poţi vedea că şi cărţile şi filmele, şi cele personale, şi cele mai “de mase” au toate un caracter de deschidere de gen nou ori topică nouă – adică trăsătura mea cea mai cunoscută ca scriitor român, experimentarea şi îndrăzneala atacării a ceva neîncercat, chiar dacă aparent dificil.
De pildă, ca scenarist mi-a plăcut să scriu în multe genuri. Obsessive Love e o docudramă psihologică, iar Friday the 13th un horror thriller care mi-a plăcut pentru că trebuia scris pentru 3-D – tridimensional. Din păcate regizorul l-a montat foarte inferior, şi a scos nişte scene cheie care au provocat între noi un conflict artistic major, şi mi-am retras numele de pe creditul de scenarist. Însă toate istoriile genului thriller de aici mă pomenesc, cartea lui Peter Brake de pildă, cu interviuri personale.
Câteva cărţi de critică ori de marketing au citat opera mea deja. A philosophy of mass art, de pildă, vorbeşte de Almost Adam.
Filmele mele sunt în general necunoscute în România.
Nobody’s Children nu cred că a jucat în România, unde acum subiectul orfanilor e foarte frecvent şi neoriginal, dar când filmul nostru s-a făcut, în 94, era un act de îndrăzneală. Alătur cronica din cunoscuta publicaţie Hollywood Reporter. A propos, de coincidenţă hazlie, star-ul internaţional de azi din Children of Men, Clive Owen, a jucat în filmul nostru atunci, despre orfanii din România.
A sosit un pachet de cărţi? Sunt gata să trimit altul. Vom vorbi la telefon.

Happy New Year,
Petru Popescu

Corespondenta Artur Silvestri-Dinu Balan

22 septembrie 2004
Bucureşti


Dragǎ Dinu Bǎlan,

Citind în Tribuna, un eseu despre Teofil Rǎchiţeanu, mi-am dat seama cǎ ai un talent rar, care ar fi pǎcat sǎ se risipeascǎ sau sǎ nu-ţi aducǎ o mare carierǎ, în care încep sǎ cred. De aceea, îţi trimit câteva din cǎrţile mele recente şi publicaţii pe care le editǎm, ca şi invitaţia de a colabora la COLUMNA LUI TRAIAN, pe care, începând din octombrie anul curent, o voi reedita. Te rog sǎ nu eziţi sǎ mǎ cauţi sau sǎ-mi dai un semn, confirmînd, dacǎ este, dorinţa de a scrie la COLUMNA; dar, deopotrivǎ, şi câte ceva despre dumneata, cǎci, din pǎcate, nu ştiu decît cǎ eşti un talent.
Îmi poţi propune şi teme care te preocupǎ, dar cred cǎ ar fi oportun sǎ le stabilim, mǎcar în aceastǎ fazǎ, înainte de a hotǎrî o rubricǎ.
Mi-ar face plǎcere sǎ aflu cǎ ai primit aceastǎ expediţie şi, evident, un punct de vedere.

Cu cele mai calde bune-dorinţe,
Artur Silvestri

Semn de carte la romanul "Sentimente" - Felicia Mircea

De 1 Mai a.c., mi-am permis lectura cartii Sentimente de Felicia Mircea (Editura BRUMAR, Timisoara, 2010). A fost o lectura captivanta si nu am renuntat la ea pana ce nu am terminat-o. E o carte in gen popular pe care o prefer inaintea zecilor de carti sofisticate si pretins intelectuale care zac necitite in literatura noastra contemporana. Adica are epica, e doldora de fapte, are fluenta narativa, te tine in suspans.

Nu voi face aici o demonstratie, insa motivul hazardului, tipul criminalului insetat de razbunare, elementele de thriller si de roman detectivistic, scara sociala pe care personajele vor sa o urce, motivul pedepsirii divine sau umane, happy-end-ul, elementele de filozofare (pseudo)-stiintifica, cateva trenduri contemporane la nivel de gust (salonul de infrumusetare pe care vrea sa-l deschida Mari la Paris), emanciparea feminina concura spre satisfacerea gustului unui public larg. Nu m-as mira ca romanul sa aiba un succes fulminant de vanzare, pentru ca il merita. E si mai mare nenorocul ca nu avem o industrie de a promova cartea. Aici fiecare autor de romane se descurca cum poate. Unii reusesc sa-si vanda cartile bine. Depinde de sarmul personalitatii lor si de alti factori, dincolo de valoarea scrierii.

Felicia Mircea nu a alunecat in trivial si erotism ieftin. Femeile sunt mai sensibile in a nu injosi "sentimentele". Limbajul este ok. Descrierile personajelor si de natura (nu foarte ample, dar abundente) sunt cool si vivante.

Prin urmare, cartea are atuuri pentru a satisface un public numeros. Are simplitate narativa, are suspans, are epic bogat. Insa nu are o constructie mare, nu are adancime psihologica specifica unui roman de prim nivel. Filozofia este unilaterala, adica putem afirma: cate personaje, acelasi fel de a gandi - cel putin dupa cum il arata stilul. Cam incredibila si nesustinuta epic dorinta doctorului Julien de a se razbuna. Ce resorturi l-a facut pe doctorul fustangiu atat de furibund in a se razbuna pe fosta lui prietena? Cand fustangii se bucura de pletora senzuala a clipei, fara sa se complice cu gelozii atat de inversunate incat acestea sa anime sentimentul razbunarii si al crimei... Adica psihologia ce il anima pe fustangiu e simplificata, insa in ciuda concesiei, scenele razbunarii se citesc cu placere de publicul larg. Suna cool si contemporan anuntul matrimonial, casatoria cu un francez pentru ca Mari sa urce pe scara sociala. Sunt scene documentate despre viata medicilor, despre ceea ce cred si gandesc ei. Sunt trendy si frumosi doctorii astia, dupa cum ne arata si TV-ul. Deci autoarea a stiut sa aleaga un subiect cu priza la public si nu e putin lucru.

In final, eu mi-as dori sa existe asemenea carti cu zecile. Adica e un roman cu o buna stiinta a povestirii. Ceea ce iar nu e putin lucru. Insa e greu sa satisfaci atat gusturile publicului larg cat si cele ale criticii elitiste (adica sa se scrie o carte care sa ramana in constiinta publica mai mult timp). Ma indoiesc ca aceasta carte va avea o receptare critica, insa un succes de public, cu siguranta! De aceea, recomand cartea cu maxima caldura, pentru ca eu cred ca prin carti de acest gen, care sunt citite efectiv si cu placere, se ajunge la cartile mari ale literaturii romane contemporane. Si, poate, Felicia Mircea va scrie o carte cu adevarat mare in viitorul apropiat.

Dinu Balan

Caz de plagiat în exegeza operei lui Romulus Zaharia

Anomaliile sociale şi politice din spaţiul românesc se răsfrâng grotesc în cultură, iar dreptul la proprietate intelectuală e încălcat cu bună ştiinţă, date fiind deficienţele unui sistem cu puţină miză socială şi priză la publicul larg. Derapajele şi furturile intelectuale încep să invadeze zona cercetării ştiinţifice, caracterizată altminteri de seriozitate, rigoare, farmec auster şi nobleţe.
În acest orizont de aşteptare, am primit cu justificată curiozitate apariţia unei cărţi monografice Romulus Zaharia. Istorie. Viaţă. Adevăr sub semnăturile lui Ion Căliman şi Maria Mateşescu (editura Nagard, Lugoj, 2009), mai ales că operei acestui scriitor, demnă de a fi recuperată în spaţiul literaturii române contemporane, i-am dedicat în februarie 2008 o lucrare de licenţă intitulată Opera lui Romulus Zaharia (coord. şt.: prof. univ. dr. Ion Pop) şi mai multe cronici literare în revistele de specialitate. Cu bucurie, eram pregătit să semnalez în mod pozitiv apariţia unei cărţi despre viaţa şi opera lui Romulus Zaharia, în numele unei prietenii literare ce mă legase de scriitor înainte de moartea sa survenită în 28 iunie 2006.
Surpriza de proporţii a constat în faptul că autorii de mai sus, profesori la Liceul Teoretic „Traina Vuia” din Făget, au încercat să recupereze memoria lui Romulus Zaharia, nu prin muncă şi prin metode academice adecvate, ci printr-un furt inimaginabil. Ca să aduc la lumină doar câteva probe evidente, mi-au fost inserate, fără niciun accept, o postfaţă şi o prefaţă la romanele lui Romulus Zaharia, Epihia în stil valah, respectiv, Anotimpurile unei ţigănci, apărute în 2003 la aceeaşi editură (pe atunci, cu numele de Dacia Europa Nova), cuvânt cu cuvânt şi virgulă cu virgulă, autorii amintindu-şi sursa de copy-paste la două-trei pagini, fără ghilimelele de rigoare, fără normele minime şi respectul citării surselor. În total, aproape douăzeci de pagini neschimbate cu o iotă. În acest fel, orice amator în România poate scrie o carte inserând articole de pretutindeni, „citând” ocazional şi încălcând grosolan copyrightul.
Neruşinarea şi sfruntarea autorilor nu se opresc aici. În Cuvânt înainte, se aminteşte de o lucrare de licenţă a Mariei Mateşescu de la care „porneşte şi intenţia studiului monografic de faţă”. Nu mai fac alte investigaţii, însă, citind cartea monografică a celor doi autori, am constatat că lucrarea de licenţă a subsemnatului a fost măcelărită cu sânge rece. Toate referinţele bibliografice, ideile, informaţiile şi interpretările critice de adâncime din teza mea de licenţă s-au scurs miraculos în această carte, prin mâinile abile ale acestor „făcători” de critică literară, unul dintre ei cu doctoratul luat (mă întreb în ce?), fără nicio referinţă la sursele reale. Chiar motivele epice descoperite în romanul Casa cu ochii scoşi sunt identice atât ca formulare, cât şi în conţinut cu cele din teză (p. 152-155). Au rămas intacte numeroase fraze provenind din lucrarea ştiinţifică susţinută la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, pe care Ilie Căliman le consideră simple „coincidenţe”. Însăşi structura cărţii şi citatele utilizate din opera lui Romulus Zaharia concordă cu cele din această teză. Pregătirea mea de latinist a fost preluată de autori în sintagme precum „captatio benevolentiae”, „axis mundi”, ”illo tempore”, „aed”, „Epistola către Pisoni” etc. Spaţiul editorial nu-mi permite să redau fraze identice în conţinut şi ca formulare cu cele din articolele de specialitate şi din această teză de licenţă, pe care ei şi le însuşesc fără scrupule.
Ca probe incriminatoare, în carte se află câteva citate din scrisorile particulare ale lui Romulus Zaharia adresate subsemnatului, din arhiva mea personală, nepublicate încă şi utilizate parţial în lucrarea mea de licenţă, reproduse însă sub semnătura lor – pe care ei susţin că le-au reţinut întocmai (sic!) în discuţiile lungi cu romancierul din perioada în care acesta se mai afla în viaţă (v. p. 92). În evidentă sărăcie spirituală a autorilor acestui volum, capitolul In memoriam, închinat scriitorului trecut în lumea celor drepţi, îmi utilizează nu atât ideile, cât şi sentimentele proprii, cu o trimitere doar la final către articolul jecmănit din revista clujeană Tribuna (16-31 oct. 2006). Trimiterea ordinară şi procedeul copy-paste (la modă pentru aceşti aspiranţi la critica literară) înseamnă un jaf ordinar, în dispreţul normelor simple ale citării surselor, astfel încât totul pare scris în numele lor personal, eu fiind expediat la index, nemeritând nici măcar sărmanele semne ortografice de rigoare. Autorii acestui plagiat nu sunt capabili nici măcar să-şi încheie cartea, folosindu-mi formula de încheiere din articolul plagiat din Tribuna, fără vreo citare sau trimitere: „Cât priveşte omul Romulus Zaharia, Dumnezeu să-l odihnească în pace, alături de Sfinţii cei buni ai moţilor şi ai românilor, pe care i-a iubit atât de mult”.
Cele două-trei elogii pe care mi le adresează („într-o inspirată cronică”, „care şi-a susţinut cu succes lucrarea de licenţă…”) nu mă onorează, ci, dimpotrivă, în acest context, mă dezgustă profund. Toate argumentele enumerate mai sus indică în mod limpede că este vorba nu atât de o pastişă, cât de un furt incalificabil de proprietate intelectuală, cu referire la un scriitor care a iubit şi a consemnat cu patimă grea adevărul istoriei contemporane (v. romanul Ademenirea). Înainte de cuvenita aşezare în drepturile legale, avertizez opinia publică despre pericolul acestui tip de frustrare intelectuală, în căutarea unor onoruri şi a unei recunoaşteri publice, în dispreţul total al muncii oneste şi al normelor tradiţionale din arealul cercetării ştiinţifice.

Dinu Bălan