Alexandru Jurcan: Cei rămaşi pe pământ – un roman al singurătăţii şi al dezrădăcinării

Prin câteva luări de cuvânt am analizat romanul lui Alexandru Jurcan Cei rămaşi pe pământ. Prima intervenţie a avut loc la lansarea de la sediul Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj (moderator Irina Petraş), joi, 24 iunie 2010, ora 13, unde au prezentat Irina Petras, Radu Ţuculescu, Rodica Matis, Victor Cublesan, Dinu Bălan. In data de 28 iunie 2010 la Radio Cluj, Dan Moşoiu a realizat emisiunea Alexandru Jurcan si invitaţii săi, unde romancierul şi subsemnatul au discutat despre cartea recent lansată şi despre gruparea literară din Huedin – Claviaturi. Mai jos sunt câteva gânduri despre roman.
Prin numeroasele sale apariţii editoriale, Alexandru Jurcan a devenit o prezenţă constantă în peisajul literar clujean. Romanul său Cei rămaşi pe pământ (Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2010) este construit în trei părţi: un roman nu foarte substanţial al geloziei, un travelogue (jurnal de călătorie) al personajului narator în Franţa, călătorie considerată ca paleativ pentru vidul în care se zbate personajul şi, în fine, o navigare aparte à la John Fowles, dublată de o sensibilitate buzzatiană, printre cărţile simbol ale naratorului privite ca staţii spre o căutare a unei identităţi schizoide, de tip postmodern. Alexandru Jurcan a închegat cateva drame reuşite: a geloziei ca sentiment stihial, a nelocului în lume pe scheletul unui roman (post)apocaliptic – venirea unui asteroid, cu conotaţii simbolice. În fond, ameninţarea asteroidului este o metaforă epică pentru sfârşitul lumii existent în fiinţa noastră.
Proza de faţă se vrea una a cotidianului sordid, ceea ce, aparent, îsi asumă unele riscuri de a cădea în gratuit şi trivial. Însă poezia, pe care o are autorul în fiecare fibră, stinge asperităţile şi aluviunile lui grosiere într-un fel incredibil. Simţul naturii cu corolarul ei floral e pregnant. Cotidianul îşi cheamă faldurile de poezie, care încantă cel mai mult în ficţiunea de faţă. Epicul e sprinten, alert şi cartea se citeşte cu o reală plăcere. Cred ca autorul a descris foarte bine sentimentul de panică apocaliptică provocată de venirea asteriodului – un sentiment fiinţial al postmodernilor. Descrie fin şi precis convulsiunile lui care se prelungesc chiar şi în apele Senei sau ale Oceanului în minunate descrieri. Proza vorbeşte despre dezrădăcinaţi, iar personajul narator îşi caută capitolele şi personajele ca la John Fowles, în jocul plin de culoare provocat de realitate si imaginaţie. Paginile călătoriei prin capitolele ficţionale e unul care desţeleneşte terenul arid al lipsei de identitate a personajelor (numele lor sunt banale într-un mod sugestiv: Septi, Nati, Nico, Lavinia). Din această călătorie livrescă răzbate vibrant elogiul ficţiunii şi al cărţii cu teritoriile ei vaste: „Te poţi îmbolnăvi de ficţiune? Iubeam atât de mult cărţile, încât au invadat pământul, înlocuind ce era de înlocuit? S-a instalat… livrescul pe pământ ca să ne salveze de la apropiata Apocalipsă? Avusese loc vreo explozie nucleară şi, în hăul creat, Dumnezeu a aşezat ceea ce anumiţi oameni aveau în inimile lor? Poate deveni ficţiunea mai reală decât Realul?[…]” (p. 154)
În fond, în carte e vorba de confruntarea dintre lumea pură a ficţiunii şi dintre cea a materialismului sordid. Personajul narator este simbolul unui spirit aflat într-o teribilă degringoladă, pândit mereu de vidul materialist. Parisul pare să fie paleativul acestui dezrădăcinat al secolului nostru. Parisul are unda lui de elogiu şi iubire. Franţa este pentru personajul narator a doua patrie şi a doua lui iubire, deşi meleagurile natale pline de bălegar îl cheamă plin de ispite şi de dureri vechi, nealinate. Nici Franţa nu-l vindecă de răul metafizic provocat de venirea asteroidului sau de vidul sufletesc. Recursul la ficţiune pare o soluţie plină de miez şi de vervă epică.
Scenele curg pline de nerv epic ca un puzzle pentru a realcătui tabloul unei lumi într-o degringoladă metafizică. „Cei rămaşi pe pământ” sunt până la urmă cei care suferă şi sunt vii, într-o lume plină de fantoşe fabricate de o societate postmodernă prea alambicată şi lipsită de substanţă. Chiar personajele sunt friabile şi inconsistente ca substanţă epică, copiind faţa nevăzută a unei lumi fragmentare. Alexandru Jurcan merită felicitat pentru stăpânirea savantă a frazării, pentru concizia şi substanţa poetică a prozei sale. Pe alocuri, proza tinde spre concizie şi aforism.
Cartea, scrisă în registrul grav alimentat de o dramă a destrămării sufleteşti, nu deţine obişnuita doză de umor care pigmentau până acum dramele personajelor. Romanul muşteşte de melancolia secolului nostru lipsită de repere trainice. Pe lângă inconsistenţa şi vidul provocate de lipsa de identitate a personajelor şi a lumii în care trăiesc, tristeţea provocată de singurătatea lor e sentimentul care persistă mult timp după lectură.



Dinu Bălan

Dinu Balan despre scriitorul Alexandru Jurcan

"Strãlucirea nepãtatã" a lui Alexandru Jurcan

M-am hotârât. Nu o sã caut prin arhive, cu creionul în mânã, sã vãd cine este Alexandru Jurcan. Nu am sã-i recitesc cãrţile, deşi am acest imbold mai mereu. Nu am sã-mi citesc cronicele despre cãrţile sale ca sã caut firul conductor al creaţiei sale. Ca sã parafrazez filmul lui Michel Gondry cu Jim Carry în rol principal, prefer the eternal sunshine of the spotless mind (strãlucirea eternã a minţii nepãtate).
La cei 60 de ani (nu-mi vine sã cred!), Alexandru Jurcan nu poate îmbrãca hainele clasicizãrii. Din douã motive: nu se considerã terminat, adicã drept unul care a spus totul şi ce va urma rãmâne doar la addenda. În al doilea rând, are o modestie funciarã, pe care o vedem atât de rar printre scriitori, de a nu se considera mare scofalã în literatura românã, deşi este, atâta cât este. El este un scriitor polivalent, cum nu prea mai gãseşti printre generaţiile tinere (din lene oare, din nepãsare sau din griji materialiste sau plaisiriste?). Combinã fraza liricã densã îmbrãcatã în hainã poematicã şi o alta mai "aerisitã" de un umor detectabil în literatura românã modernã, însã într-un aliaj personal inimitabil. Nu-mi rãmâne decât sã sar de la etajele lui Tacu din Printre iubirile altora la atât de pitoreasca sa Jojolicã, de la aromele lirice rafinate la povestirile lui scurte impregnate cu savoare şi delicii de tot felul. Comicul lui este unul personal, care îi caracterizeazã atât proza sa, cât şi felul sãu de a fi mereu inovativ, pus pe şotii, amestecând planurile existenţei ca magicianul lui Jown Fowless, jucându-se cu personajele dintr-o demonie pur auctoriceascã.
Nu ştiu cât loc ocupã în literatura românã. Dar dacã un Nicolae Gheran s-a aplecat asupra unei cãrţi de-a lui, dacã însuşi Petru Popescu a afirmat "am citit prãpãdindu-mã de râs Jojolica lui Jurcan, ar putea fi material bun de un sitcom de o jumãtate de orã, la TV. Tema fiind, de fapt, intrarea Romaniei in secolul 21", acest fapt spune totul despre valoarea sa. Cãrţile lui sunt realmente citite în varii colţuri ale tãrii şi unele dintre ele sunt în faza reeditãrilor. Aproape aş spune cã deţine ceva din calitãţile unui scriitor de literaturã pop, de tip american, dacã n-aş şti cât de cultivatã e poezia şi proza sa. Amm scris de repetate ori în cronici despre feţele lui Alexandru Jurcan, despre ludismul sãu, despre setea de realitate, despre plãcerea sa de a se multiplica la infinit, trãind, uneori hãituit la limita dintre subterana dostoievskianã sau kusturizianã sau cum o fi, alteori strãluminat de elevãri lirice provenite din o înţelegere profundã a vieţii şi oamenilor (pe cine nu ascultã Alexandru Jurcan, ca la confesor!) şi din talentul acesta special de a simţi umorul în situaţii neverosimile, de la cele tragice pâna la cele groteşti. Şi nu ştiu dacã l-am citit (a se întelege: interpretat) destul.
Pot spune însã cu certitudine cã el este un scriitor profesionist, cã Nulla dies sine linea, cã înţelegerea literaturii, a artei în general porneşte de la ore trudite în biblioteca sa personalã, de la alergãri repetate la piesele de teatru din Cluj, Sibiu, Bucureşti sau la TIFF, de la punerea în practicã a acestei experienţe în piesele trupei şcolare Assentiment cu care cutreierã Europa… Şi ca sã epuizez doar câteva argumente, nu e puţin lucru sã transformi un oraş amãrât de provincie, precum Huedinul, într-un loc de emulaţie, aflat pe harta culturalã a României, mãcar prin cãrţile sale, trupa Assentiment şi suplimentul Claviaturi de la Tribuna. Şi s-a spus prin aceasta totul.

Dinu Bãlan