Fata din Nazaret – roman de mistere religioase

Prin versiunea românească Fata din Nazaret (Editura Curtea Veche împreună cu Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2010, trad. din limba engleză şi note de Mihnea Gafiţa) a romanului Girl Mary, apărut cu succes în SUA, la editura Simon&Shuster, în 2009, Petru Popescu surprinde din nou. Şi acest lucru explică succesul romanelor sale, pentru că autorul, fiind obişnuit cu o piaţă americană de carte extrem de mobilă, caută, cu persuasiune şi cu ştiinţa „facerii” unui roman, un public imposibil de înşelat în aşteptările lui „Popular” nu înseamnă un stigmat aplicat pe opera lui Petru Popescu, cât o condiţie a noii literaturi de tip entertainment, în care substanţa filozofică şi artele narative sunt pliate pe acest tip de facilitate. Aceste straturi de profunzime şi modalităţile de a le transpune în povestire, astfel orientate, se bucură de un impact mai mare în rândul cititorilor.

Corespondenta Petru Popescu-Dinu Balan

Ianuarie 2007, Beverly Hills

Dragă Dinu,

Îţi trimit, cam talmeş-balmeş, nişte date despre cărţi şi filme.
Cronici: Almost Adam a avut vreo 2,ooo reviews în US (adaug o listă parţială de câte edituri străine l-au publicat, şi ca curiozitate, o cronică în ebraică – limba Bibliei!)
Amazon Beaming a avut cel puţin 500 de cronici numai în US.
Cărţile literare, Întoarcerea şi Oaza, mai puţine cronici, fireşte. Încă se găsesc multe cronici pe internet. Eu, în general, nu păstrez cronicile.
Dar trimit nişte profiluri de pe internet ale cărţilor şi filmelor.
Cred că poţi vedea că şi cărţile şi filmele, şi cele personale, şi cele mai “de mase” au toate un caracter de deschidere de gen nou ori topică nouă – adică trăsătura mea cea mai cunoscută ca scriitor român, experimentarea şi îndrăzneala atacării a ceva neîncercat, chiar dacă aparent dificil.
De pildă, ca scenarist mi-a plăcut să scriu în multe genuri. Obsessive Love e o docudramă psihologică, iar Friday the 13th un horror thriller care mi-a plăcut pentru că trebuia scris pentru 3-D – tridimensional. Din păcate regizorul l-a montat foarte inferior, şi a scos nişte scene cheie care au provocat între noi un conflict artistic major, şi mi-am retras numele de pe creditul de scenarist. Însă toate istoriile genului thriller de aici mă pomenesc, cartea lui Peter Brake de pildă, cu interviuri personale.
Câteva cărţi de critică ori de marketing au citat opera mea deja. A philosophy of mass art, de pildă, vorbeşte de Almost Adam.
Filmele mele sunt în general necunoscute în România.
Nobody’s Children nu cred că a jucat în România, unde acum subiectul orfanilor e foarte frecvent şi neoriginal, dar când filmul nostru s-a făcut, în 94, era un act de îndrăzneală. Alătur cronica din cunoscuta publicaţie Hollywood Reporter. A propos, de coincidenţă hazlie, star-ul internaţional de azi din Children of Men, Clive Owen, a jucat în filmul nostru atunci, despre orfanii din România.
A sosit un pachet de cărţi? Sunt gata să trimit altul. Vom vorbi la telefon.

Happy New Year,
Petru Popescu

Impresii in urma vizitei lui Petru Popescu in Huedin

Nu am sã-i ridic lui Petru Popescu un soclu, nici nu am sã desfiinţez un mit al altei generaţii (din anii '70). Oricum impresiile de faţã, sunt, vrând-nevrând, subiective (cu unele superlative pe care în zadar încerc sã le cenzurez!), provocate fiind de o vizitã pe care Petru Popescu a fãcut-o în România, la sfârşitul lui mai 2008. Cu aceastã ocazie, scriitorul român plecat în anii '73 în SUA a conferenţiat în Sala Oglinzilor a Uniunii Scriitorilor din Bucureşti, apoi la filiala din Cluj-Napoca şi, în cele din urmã, la Oradea.
M-am bucurat, fireşte, de o vizitã a sa la Huedin pentru a-l ( a ne) cunoaşte mai bine, pentru cã, realizând o lucrare de doctorat, era normal sã-l cunosc în carne şi oase – nu doar la nivel de copie, din fotografii sau dupã o voce, altfel, foarte plãcutã în convorbirile noastre telefonice.
Farmecul şi simplitatea îl caracterizeazã îndeobşte. În ţinutã sport - îmbrãcat în jeanşi, cu pantofi sport negri, cu un tricou mov şi cu o hainã roşie polar -, cu o alurã atleticã frapantã, înalt la vreo 1,90, dublat de o sprintenealã a minţii uluitoare n-avea cum sã nu mã impresioneze. La cei 64 de ani ai sãi nici nu se vãd semnele vârstei. Un fel de a fi dezinhibat, atipic spiritului românesc veşnic decimat de complexe istorice, completeazã portretul lui Petru Popescu. Dornic sã contacteze noi
relaţii cu scriitorii şi oamenii de film din România
(cel mai recent cu Cristian Mungiu), Petru Popescu cautã, în întâlnirile sale, pãreri/atitudini/realizãri cât mai structurate şi incitante.
Nu-l deranjeazã deloc opiniile contra, fiind conştient de valoarea literarã a sa certificatã în competiţia de pe piaţa de carte şi film din America.
A rãmas la fel de tânãr ca şi altãdatã. Nu e "paseist" ca alţii de vârsta sa, ci dintr-un instinct artistic superior cautã tinerii, întrucât aceştia deţin energie, supleţe, dragoste, curãţenie sufleteascã şi, ca o consecinţã, mai mult adevãr. De altfel, romanele sale sunt pline de personaje tinere, dotate fizic şi apţe pentru viaţã, în ciuda restricţiilor istorice.
Pentru toţi cei care l-am întâlnit, Petru Popescu înseamnã, simplu, o deschidere, crearea "punţilor" de lucru, împãrtãşirea unor experienţe, mai ales din partea sa care a cunoscut ce înseamnã succesul pe o piaţã de carte extrem de competitivã, precum cea americanã. Prin aceste colaborãri, mai multe generaţii au numai de învãţat din felul în care autorul romanelor Dulce ca mierea e glonţul patriei şi Prins a transformat scrisul în destinaţie unicã a vieţii sale, iar operele sale în câteva bestseller-uri. Nu mã erijez într-un adept fervent al literaturii pop, dar în condiţiile în care internetul, audiovizualul fac "ravagii" pe piaţã, cartea îsi schimbã brusc condiţiile de a "înflori". Nu ştiu cât chef mai au cititorii sã guste sofisticãrii livreşti, construcţiile rigide ale raţiunii, aforisme şi onirisme rupte de realitate, chiar un insipid realism social sterp în materialitatea ei cea mai concretã. Dimpotrivã, ei cautã scrisul simplu, foarte viguros la nivel de inventivitate epicã şi axat pe senzaţional, fãrã care, cum spune şi Petru Popescu, o carte nu poate supravieţui.
Dacã aş fi sã-l definesc pe romancierul român şi american, aş alege termenul de adventure. Cine îi cunoaşte puţin viaţa poate detecta câteva cotituri în viaţa lui, unele dintre ele riscante şi spectaculoase, alese însã deliberat, conform câtorva caracteristici ale personalitãţii sale şi dintr-o aderenţa la spiritul american cu care era impregnat încã din studenţie. Mai concret, scrie douã volume de versuri apreciate de critica vremii, apoi renunţã la poezie în favoarea romanului. Pãrãseşte ţara, lãsând în urmã pãrinţii, prietenii, un numãr imens de cititori care-l adorau pentru cãrţile sale. Scrie romane direct în englezã, devenind un bun stilist al acestei limbi. Abordeazã filmul, abandonând ustensilele scrisului o vreme. Scrie cãrţi de nonficţiune în genul Jurassic Park. E o dorinţã tipic americanã de a se reinventa mereu, de a nu-şi plictisi cititorii, de a apãrea mereu reînnoit în faţa lor.
Asa încât venirea lui Petru Popescu înseamnã pentru mine o garanţie cã scrisul este posibil, poate avea succes, poate supravieţui într-o lume foarte sofisticatã. Prin Petru Popescu, scrisul capãtã alurã, farmec (chiar personal), exotism. Venirea sa este pentru tinerele generaţii o invitaţie la optimism, îndrãznealã şi muncã.

Dinu Bãlan

tineri trendy si cultura

Scrisoare deschisă adresată scriitorului Petru Popescu

Cine v-ar mai putea citi în România?

Autor: Dinu BALAN

Dle Petru Popescu,

M-aţi întrebat care ar fi potenţialii cititori de literatură din România, înainte de a vă lansa romanul Supleantul, în toamna acestui an. Dincolo de politica editurii unde îl veţi publica, trebuie să ţineţi cont de cîteva aspecte ale receptării de carte din ţara noastră.

Înainte de plecarea dvs în SUA, romanele Prins, Dulce ca mierea e glonţul patriei musteau de citadinism şi vitalitate. Fiecare roman era o pledoarie pentru tinereţe şi libertate. În anii ’70, eraţi un scriitor capabil de a crea audienţă, foarte citit de nişte tineri care îşi regăseau idealurile exprimate în modul cel mai frust, sincer şi senzual în cărţile dvs Ei vă citeau romanele ca pe un „imn“, ca pe un „manifest“. Eraţi idolul de necontestat al generaţiilor tinere, şi nu numai.

Azi, tineretul e sub impactul audio-vizualului şi sub farmecele entertainment-ului. Cititul a căzut enorm. Deci să nu vă faceţi iluzii că îi veţi recontacta pe tineri. Cei care or să fie, eventual, prezenţi la lansarea cărţii dvs o să vă cumpere romanul pentru că sînteţi la Hollywood. În rest, nu ştiu cît şi cum o să vă citească. În general, calitatea studenţilor noii generaţii e slabă, pentru că nu-i mai interesează valorile umaniste, ci cele copiate din media americană şi cele plaisiriste/hedoniste.

Nu e de mirare că Întoarcerea tatălui risipitor (romanul lui Dumitru Radu Popescu) e printre cele mai bine cotate cărţi ale anului 2008/2009 (autorul a primit Premiul Naţional pentru Literatură, acordat de USR, în 2009). Deci scriitorii afirmaţi în secolul trecut mai au încă trecere. Dar care este publicul lor? Desigur, generaţia mai în vîrstă, nostalgică într-un fel după valorile pierdute din vremurile apuse. Prin urmare, cred că pe această categorie de cititori o să mizaţi efectiv în lansarea romanului Supleantul. În afară de aceşti cititori nostalgici, obişnuiţi şi formaţi cu această deprindere de a citi, în afară de criticii literari, receptorii reali ai cărţii lipsesc cu desăvîrşire. Din cînd în cînd un scandal mediatic creat în jurul unei cărţi mai agită apele. Însă de cele mai multe ori e vorba de cartea străină. Tinerii nu mai îmbrăţişează grila ponosită a literaturii îndatorate reţetelor filozofice/intelectualiste/parabolice/ideologice ale secolului trecut. Cartea impusă de curriculum-ul şcolar se zbate în meandrele unui sistem educaţional sufocat de propriile lui neputinţe. Cultura trăieşte într-o reţea elitistă de premii literare, de receptări şi întîmpinări critice solipsiste ale revistelor literare româneşti, fără o deschidere reală şi inteligentă spre public. O şansă de revigorare culturală ar fi formula literaturii de largă audienţă din Occident. Ea este expresia unui nou realism spectaculos, compozit şi senzaţional. Ea îi poate zugrăvi pe tineri în prezent şi cu aderenţă reală la aspiraţiile lor profunde.

Deci nu e rău să tentaţi generaţia tînără, dar e foarte greu, şi numai eticheta şi ştaiful dvs ar reuşi „poate“ să capteze atenţia tineretului, nu calităţile intrinseci ale romanului (la noi lipseşte industria de promovare editorială a cărţii!). Poate aveţi acest talent special de a intra pe aceeaşi lungime de undă cu ei. Dar mai aveţi timpul şi energia necesară? Şansa dvs. e că sînteţi un scriitor de largă audienţă. Însă publicul din SUA nu corespunde celui din România, ţinînd cont de realităţile lor diferite. Apoi, cartea Supleantul zugrăveşte o epocă trecută. Avem destule filme din Noul Val cu amintiri din Epoca de Aur, dar interesul generaţiei tinere pentru această temă este limitat. Fluxul de dragoste şi vitalitate din romanul dvs. ar putea seduce, însă eticheta – Supleantul – ar putea-o încadra în alt gen de carte. În acest fel, publicul cert pare a fi constituit din cititorii nostalgici sau familiarizaţi cît de cît cu acele timpuri.

Problemele de receptare au devenit acute. Sîntem deficitari din punct de vedere cultural ca linie de dominanţă/influenţă în societate şi, ca management. Sîntem sub dominaţia audio-vizualului (preferăm televizorul şi emisiunile de calitate îndoielnică), iar lectura este aproape de cota zero. Consumăm la întîmplare fără simţ critic, fără atitudine, fără efort, fără o minimă organizare (o promovare profesionistă de carte ar veni efectiv în întîmpinarea lectorilor, căutînd să seducă prin vizual, grafică şi mesaj expresiv). Eu predau la liceu şi simt la adolescenţi această stare de fapt.

În Franţa, lumea tînără sau în vîrstă citeşte în metrou, la cafenea etc. Nu mai vor să audă de TV decît în mod programat – pentru a vedea un film sau o emisiune, nu pentru a lîncezi, zapînd cu telecomanda zi şi noapte. La noi scara de valori este inversată: VIP-uri politice, fotbalistice, maneliste, de show-biz cras. Acestea însă sînt îmbrăţişate de tineri cu ardoare. Banii, reuşita financiară şi de mariaj, celebritatea obţinută prin orice mijloace sînt reperele lor. Valorile individuale triumfă, călcînd în picioare pe cele de grup, sociale şi, deci, culturale. Eu cred că dvs. cunoaşteţi mai adînc inima secretă a României. Din păcate, ea are acum iz fanariot.

Talente tinere există cu grămada. Nu asta e problema. Numai că ele se ratează (nu ştiu să se autoadministreze cu succes, aşa cum aţi făcut dvs), iar boema şi pesimismul înseamnă noua condiţie a intelectualului de azi. Mai are el credibilitate şi o condiţie socială onorantă? De aceea, elitişti ca Liiceanu există pentru că le lipsesc contracandidaţii pe măsură, care în Occident sînt cu nemiluita. De aici insularitatea şi valoarea lor excepţională made in Romania. De vină pentru această stare de lucruri este instinctul de supuşenie al românilor care nu se formează prin muncă şi profesionalism, ci asistă pasiv la ridicarea cîtorva elite. De aici xenofobia la adresa străinului mereu descurcăreţ şi de succes. Deci să nu vă aşteptaţi că veţi fi primit cu aplauze în România.

Chiar regizorul filmului Moartea domnului Lăzărescu, Cristi Puiu, constata cu vădită amărăciune într-un interviu din Adevărul (11 iunie 2009) că românii au acest defect de a „chibiţa“, asistînd de pe margine la succesele altora fără a se implica, a risca şi a se avînta în proiecte majore. De aici cleveteala acră a unui etern învins, frustrat, complexat, însă înverşunat şi rău român al secolului XXI. Din păcate, sărăcia şi lipsurile biologice şi sociale de azi îi accentuează şi-i deformează aceste defecte. Românul e un mare leneş din punct de vedere spiritual. Nu mai spun de mioritism, spirit contemplativ, că ne-am săturat.

Deci, veniţi în România, dar e bine să ştiţi aceste lucruri. Nu mai vorbesc de machiavelismul politicii culturale care dictează clasamente, remuneraţii şi dispense după bunul ei plac. Pe dvs vă interesează efectiv publicul, singurul reper valabil într-o societate mediatică a nisipurilor mişcătoare, însă acesta e la noi deviat şi deformat în alte direcţii. Cum să-i captăm atenţia?

Tinerii din ziua de azi preferă ceea ce e trendy: să meargă la un club exclusivist, să se îmbrace cu haine de firmă, să aibă bani şi să trăiască erotic cît pentru un veac. Nu e nimic rău în asta. Din păcate, acestea sînt singurele valori care îi caracterizează. În rest, pentru ei cultura e un moft. Ca un etern frustrat, tînărul consideră că a merge la cinema e ceva nepractic, cînd a downloada ilegal filme (de dragul de a le avea, nu de a le trăi total şi frenetic) e ceva curent, că pentru ei această cultură e un drept, nu o datorie. De fapt, ei stau la marginea culturii şi o doresc (în fond o au ca posesie materială), dar nu se înalţă în carnalitatea ei cu nebunie şi succes. Ei sînt foarte deştepţi, dar pe paşi şi distanţe mărunte.

Valorile morale s-au degradat ireversibil. Agresivitatea şi instinctualitatea au devenit dominanta societăţii noastre. Cum să mai sintetizeze şi să acceseze tinerii dimensiuni incomode şi dificile de atins, cînd personalitatea lor este schizoidă (impactul covîrşitor al Internetului?) sau limitată. Atuul lor este tinereţea. Ce condiţii au! Internet, limba engleză şi franceză, posibilitatea de a călători din punct de vedere fizic sau online unde doresc. Şi totuşi? Pe noi ne roade sistemul politic fanariot din Romania în context modern: mica învîrteală, ciordeala băieţilor deştepţi, succesul politic şi financiar fără scrupule şi reguli. Profesorul şi omul de cultură cît de cît vertical au ajuns nişte oameni demni de milă, cu un statut social redus. Ei nu mai înseamnă o influenţă şi o seducţie socială semnificativă.

Rîndurile de faţă sînt o excepţie. Nu am chef să moralizez sceptic şi filozofic. Dimpotrivă, la dracu’ cu filozofia de două parale! Toţi intelectualii castraţi moralizează acru în dulcele stil al speculaţiei serbede şi inutile. E ultima oară cînd voi scoate asemenea prăpăstii filozofice.

Cred, dimpotrivă, că prin înghesuirea faptelor şi valorilor de succes în Romania vom reuşi s-o reformatăm din interior. Tineretul are marea calitate de a simţi pulsul şi adevărul vieţii. Din păcate, acum el este destul de dezorientat. Cine e de vină? Şcoala, politica educaţională, mass-media, societatea? Dincolo de cauze, tinerii au nevoie de modele concrete şi credibile. În loc să se clădească (prin succes social), intelectualii filozofează falimentar la eterna condiţie a geniului neînţeles a unor vremi din ce în ce mai absurde. Pe ei ar trebui sa-i provoace noile condiţii ale vremurilor: Internetul – noul miracol al secolului XXI şi toate consecinţele lui fenomenale. Mai multă sociologie în a vedea resorturile culturale ale imagina-rului colectiv nu ar strica. O schimbare de atitudine şi o adaptare la noile condiţii reprezintă marea provocare a timpurilor noastre. Din fiecare celulă a unei personalităţi s-ar naşte organismul social viu şi puternic al României viitoare.

Turnura mai generală a acestei scrisori e menită să zugrăvească nişte situaţii particulare atît de frecvente, încît au căpătat o valoare de simbol al societăţii româneşti. Cîţi ani vor mai trece pînă să ne deschidem dincolo de orizontul nostru limitat individual, biologic şi axiologic? Lipsa eternă de succes în faţa Occidentului ne macină psihologic. Defularea prin underground şi kitsch ar merita studii atente.

Totuşi, succesul românesc în Occident există. Însă el este strict individual. Auzim de excepţia formidabilă a cutărei personalităţi, ea fiind, de obicei, supradimensionată prin grila privaţiunilor noastre. Nu descoperim însă valoarea colectivă, normală şi organic acceptată a României.

Totuşi, rămîn un optimist. Însă e foarte dificil, pentru că soluţia nu poate fi una e-goistă, ci trebuie să fie colectivă, dacă ne pasă de semenul nostru şi de România. A schimba însă pe alţii e un lucru rizibil. Însă cum am afirmat deja, înmulţirea valorilor pe metru pătrat în aria societăţii noastre şi, nu în ultimul rînd, tinereţea magică pot să ne izbăvească! Cartea dvs poate vorbi despre cum se clădeşte un succes în Occident. Cultivarea noţiunii de succes (care, etimologic, presupune consecvenţă) ar însemna eradi-carea acestor neajunsuri. Probabil tinerii vor fi sensibili şi receptivi la reuşita dvs artistică şi profesională, să recunoaştem, spectaculoasă, pentru că ei înşişi sînt aventuroşi şi dornici să se afirme. Pe această coardă, veţi ivi, cu siguranţă, o melodie nouă a tinereţii ca un etern început.

13 iulie 2009, Huedin-România

Cu stimă,

Dinu Balan

–––––––––––––

Dinu BĂLAN este dublu licenţiat al Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca: secţia „limbi clasice şi secţia „română-latină“. Este înscris la doctorat cu o lucrare avînd titlul: „Petru Popescu. Studiu monografic“. Este redactor al suplimentului literar Claviaturi, editat de revista Tribuna.

comenteaza articolul

Comentarii utilizatori

Bine spus
valy, Joi, 23 Iulie 2009, 15:22

Apreciez rindurile de mai sus ca fiind cele mai inspirate lucruri citite de mine de foarte mult timp.Bine spus, poate se mai trezeste lumea,nu numai oamenii de cultura,intelectualii, sa se trezeasca intreaga societate. Am ajuns la un haos, la o dezorganizare in toate domeniile strigatoare la cer si Dumnezeu incepe deja sa vada haosul pe care nu-l mai poate suporta. Intr-adevar, subscriu cu toata fiinta la cele de mai sus si sincer nu ma mir ca rindurile sunt scrise de un clujean, inca o data dovedindu-se cite resurse de inteligenta si cultura are aceasta parte a tarii. Eu sunt dobrogean si dupa Fanus Neagu, partea de tara in care locuiesc este dominata de subcultura,de kitch, de nivel extrem de scazut intelectual, moral, cultural.In speranta unei treziri din toate punctele de vedere si a unei relansari in care ti-e aproape imposibil sa mai crezi, salut acest articol si-l cotez la un nivel ridicat in preferintele subsemnatului.

De pe http://www.observatorcultural.ro/Scrisoare-deschisa-adresata-scriitorului-Petru-Popescu*articleID_22138-articles_details.html