Este foarte greu să mai adaugi un gram de conţinut într-un secol în care discursivitatea s-a vidat din interior. România secolului XXI, la nivelul discursurilor, este un adevărat paradis pe care numai oameni rău intenţionaţi, naivi sau exagerat idealişti îl mai pot submina.
Tehnologia, pe care o ador cu toate gadgeturile ei, a alungat umanismul din lume. Discursul filologic, umanist, teologic (nu ca ritual bisericesc!) sunt infime, precum colţul de iarbă într-un banc de gheaţă arctic. Nu mai este la modă să mai vorbim despre o carte, despre un manuscris prăfuit, dacă nu este pe suport Ipod, dacă nu este expertizat judiciar, dacă nu este afumat cu arome criminalistice (vezi Numele trandafirului al lui Umberto Eco) sau dacă nu este cumva împotriva unor canoane sau simboluri bătătorite, precum Statuia Libertăţii, cea dintâi bornă a democraţiei contemporane. Filmul şi internetul reduce suportul umanist, conferindu-i aura de computer care îl scoate, astfel, din inerţia lui de sepia.
Politica în înţeles etimologic a devenit o cumplită naivitate. Treburile cetăţii au pro(re)gresat în interesele monopoliste şi globaliste, sub pecetea ei francmasonică (în înţeles nobil) sau interlopă (în înţeles cinic infracţional). Sofismul de extracţie birocractică este cel care videază discursul cetăţii care, în înţeles antic, ar culege perla sofică îndelung râvnită. Justiţia este visul popular din ce în ce mai greu de îndeplinit în retortele complicate ale dreptului extrem de specializat.
