Impresii in urma vizitei lui Petru Popescu in Huedin

Nu am sã-i ridic lui Petru Popescu un soclu, nici nu am sã desfiinţez un mit al altei generaţii (din anii '70). Oricum impresiile de faţã, sunt, vrând-nevrând, subiective (cu unele superlative pe care în zadar încerc sã le cenzurez!), provocate fiind de o vizitã pe care Petru Popescu a fãcut-o în România, la sfârşitul lui mai 2008. Cu aceastã ocazie, scriitorul român plecat în anii '73 în SUA a conferenţiat în Sala Oglinzilor a Uniunii Scriitorilor din Bucureşti, apoi la filiala din Cluj-Napoca şi, în cele din urmã, la Oradea.
M-am bucurat, fireşte, de o vizitã a sa la Huedin pentru a-l ( a ne) cunoaşte mai bine, pentru cã, realizând o lucrare de doctorat, era normal sã-l cunosc în carne şi oase – nu doar la nivel de copie, din fotografii sau dupã o voce, altfel, foarte plãcutã în convorbirile noastre telefonice.
Farmecul şi simplitatea îl caracterizeazã îndeobşte. În ţinutã sport - îmbrãcat în jeanşi, cu pantofi sport negri, cu un tricou mov şi cu o hainã roşie polar -, cu o alurã atleticã frapantã, înalt la vreo 1,90, dublat de o sprintenealã a minţii uluitoare n-avea cum sã nu mã impresioneze. La cei 64 de ani ai sãi nici nu se vãd semnele vârstei. Un fel de a fi dezinhibat, atipic spiritului românesc veşnic decimat de complexe istorice, completeazã portretul lui Petru Popescu. Dornic sã contacteze noi
relaţii cu scriitorii şi oamenii de film din România
(cel mai recent cu Cristian Mungiu), Petru Popescu cautã, în întâlnirile sale, pãreri/atitudini/realizãri cât mai structurate şi incitante.
Nu-l deranjeazã deloc opiniile contra, fiind conştient de valoarea literarã a sa certificatã în competiţia de pe piaţa de carte şi film din America.
A rãmas la fel de tânãr ca şi altãdatã. Nu e "paseist" ca alţii de vârsta sa, ci dintr-un instinct artistic superior cautã tinerii, întrucât aceştia deţin energie, supleţe, dragoste, curãţenie sufleteascã şi, ca o consecinţã, mai mult adevãr. De altfel, romanele sale sunt pline de personaje tinere, dotate fizic şi apţe pentru viaţã, în ciuda restricţiilor istorice.
Pentru toţi cei care l-am întâlnit, Petru Popescu înseamnã, simplu, o deschidere, crearea "punţilor" de lucru, împãrtãşirea unor experienţe, mai ales din partea sa care a cunoscut ce înseamnã succesul pe o piaţã de carte extrem de competitivã, precum cea americanã. Prin aceste colaborãri, mai multe generaţii au numai de învãţat din felul în care autorul romanelor Dulce ca mierea e glonţul patriei şi Prins a transformat scrisul în destinaţie unicã a vieţii sale, iar operele sale în câteva bestseller-uri. Nu mã erijez într-un adept fervent al literaturii pop, dar în condiţiile în care internetul, audiovizualul fac "ravagii" pe piaţã, cartea îsi schimbã brusc condiţiile de a "înflori". Nu ştiu cât chef mai au cititorii sã guste sofisticãrii livreşti, construcţiile rigide ale raţiunii, aforisme şi onirisme rupte de realitate, chiar un insipid realism social sterp în materialitatea ei cea mai concretã. Dimpotrivã, ei cautã scrisul simplu, foarte viguros la nivel de inventivitate epicã şi axat pe senzaţional, fãrã care, cum spune şi Petru Popescu, o carte nu poate supravieţui.
Dacã aş fi sã-l definesc pe romancierul român şi american, aş alege termenul de adventure. Cine îi cunoaşte puţin viaţa poate detecta câteva cotituri în viaţa lui, unele dintre ele riscante şi spectaculoase, alese însã deliberat, conform câtorva caracteristici ale personalitãţii sale şi dintr-o aderenţa la spiritul american cu care era impregnat încã din studenţie. Mai concret, scrie douã volume de versuri apreciate de critica vremii, apoi renunţã la poezie în favoarea romanului. Pãrãseşte ţara, lãsând în urmã pãrinţii, prietenii, un numãr imens de cititori care-l adorau pentru cãrţile sale. Scrie romane direct în englezã, devenind un bun stilist al acestei limbi. Abordeazã filmul, abandonând ustensilele scrisului o vreme. Scrie cãrţi de nonficţiune în genul Jurassic Park. E o dorinţã tipic americanã de a se reinventa mereu, de a nu-şi plictisi cititorii, de a apãrea mereu reînnoit în faţa lor.
Asa încât venirea lui Petru Popescu înseamnã pentru mine o garanţie cã scrisul este posibil, poate avea succes, poate supravieţui într-o lume foarte sofisticatã. Prin Petru Popescu, scrisul capãtã alurã, farmec (chiar personal), exotism. Venirea sa este pentru tinerele generaţii o invitaţie la optimism, îndrãznealã şi muncã.

Dinu Bãlan