Acesta este elogiul nostru cel bun pentru cei plecaţi departe

Ştiri seci despre moarte machetate în paginile ziarelor, prinse în acelaşi şablon al senzaţionalului, în fluxul ratingului, curios de ceva nou. Mă gândesc însă, dincolo de tăvălugul ăsta pervers, la rest. La cei ce plâng.

Au murit atâţia copii încât Dumnezeu va ajunge la o inflaţie de îngeri. Moartea lor ne dezvăluie latura lor frumoasă, a ceea ce ar mai fi putut trăi printre noi. Şi limita asta fatală ne dă cu ciocanul în cap.

Viaţa merge mai departe. Cu griji mărunte, goană după bani, stres. Doar dragostea poate învinge totul şi atunci „Unde îţi este, moarte, boldul? Unde îţi este biruinţa?”

Cei morţi rămân în ierburile nemuririi. Îi purtăm în sufletul nostru ca pe nişte nestemate în foişorul acela de răcoare şi nefiresc. Ne purtăm morţii şi umbrele care ne dau cheful nestins de a trăi, pentru că trăim şi pentru ei, pentru ceea ce puteau fi vieţile lor.

Adam, Sergiu, cele două fete care îndoliază cerul de sub fruntea Vlădesii. Ceasul lor s-a oprit la 18, la 21 de ani. În frăgezimea vieţii lor.

Şi să vedeţi în cimitirul din satul meu natal câţi tineri sunt, în colţul acela verde de mister. Accidentaţi de maşină pe şoselele vieţii. I-a prins un radar fatal. Neluţu, Sebi şi alţii. Pe piatra de pe cruce, ei zâmbesc oblic. Decupaţi din secvenţa vieţii. Surâsul lor a căpătat carate noi. Nu ne mai minţim: dincolo de moarte începe sensul a ceea ce a mai rămas din noi.

S-a acumulat în lume atâta energie negativă ca într-o pungă de gaz. Şi neaşteptat câte o puternică explozie în trupul plăpând al unui tânăr pe care moartea îl împrăştie în unghere de frig.

Greu este pentru cei ce rămân. Prieteni, colegi, comunitatea facebook. Măicuţa bătrână sub blestemul de a mai trăi fără sufletul ei drag. Omagiul meu tăcut, Doamnă plămădită din suferinţa de a naşte, fără putere de a mai renaşte! Unde îţi este odorul smuls din scoici materne? Câte voaluri de lacrimi porţi prin cimitir? Câte convorbiri imaginare cu tăcerile reci?

Oraşul nostru, Huedin, este încărcat cu vină. România este încărcată cu vină. Şi cei nevinovaţi se duc precum cocorii arşi de ger. Iar noi le plângem vina de a nu mai fi. Cafeaua rămâne nebăută pe o masă dintr-un bar, în amintirea celui plecat, surd ca o chemare. Bat clopote de ţărână în masă, prin degetele celui chemat departe. Şi iar se umple fântâna vieţii cu larmă. Iar cei tăcuţi de dor apun cu fruntea în pământ.

Viaţa merge mai departe. Aţi fost frumoşi, prea frumoşi pentru un secol atât de agitat. Paşii voştri o să vi-i nimbeze nu noi, cei trecători şi uituci, ci legi dincolo de fire. Nu bănuim ceasul cel bun, când ei vor căpăta cote noi de splendoare şi senin. Până atunci rămân cei ce deplâng plecarea celor morţi în nave de ţărână.

De durere plesneşte firea. Nimic nu va mai fi ca înainte. Supremul elogiu al celor rămaşi va fi viaţa în chiotul ei dement. Să repornim cheful suprem pe care voi cei plecaţi vi l-aţi dorit neîncetat. Un ultim bal. Să continuăm să trăim cum se poate mai bine! Acesta este elogiul nostru cel bun.

Update: Update: Azi a fost inmormantata Alexandra Merca intr-un martie capricios in care ea s-a nascut si a murit. A plans lumea, a plans cerul si pamantul. Stiind-o o fire zglobie, pusa pe sotii, prietenii de la liceu si facultate asteptau de la Alexandra o nazbatie, un semn care nu au mai venit. Au vorbit preotii frumos de imparatia cerurilor, de temperarea elanului tineresc nascator de tragedii, dar aici si acum nu s-a mai putut schimba nimic. S-a lasat o tacere grea si au plecat cu totii intristati acasa. Sa-i fie somnul lin si ingerii aproape!

D.B.