dinubalan's blog

Este foarte greu să mai adaugi un gram de conţinut într-un secol în care discursivitatea s-a vidat din interior. România secolului XXI, la nivelul discursurilor, este un adevărat paradis pe care numai oameni rău intenţionaţi, naivi sau exagerat idealişti îl mai pot submina.

Tehnologia, pe care o ador cu toate gadgeturile ei, a alungat umanismul din lume. Discursul filologic, umanist, teologic (nu ca ritual bisericesc!) sunt infime, precum colţul de iarbă într-un banc de gheaţă arctic. Nu mai este la modă să mai vorbim despre o carte, despre un manuscris prăfuit, dacă nu este pe suport Ipod, dacă nu este expertizat judiciar, dacă nu este afumat cu arome criminalistice (vezi Numele trandafirului al lui Umberto Eco) sau dacă nu este cumva împotriva unor canoane sau simboluri bătătorite, precum Statuia Libertăţii, cea dintâi bornă a democraţiei contemporane. Filmul şi internetul reduce suportul umanist, conferindu-i aura de computer care îl scoate, astfel, din inerţia lui de sepia.

Politica în înţeles etimologic a devenit o cumplită naivitate. Treburile cetăţii au pro(re)gresat în interesele monopoliste şi globaliste, sub pecetea ei francmasonică (în înţeles nobil) sau interlopă (în înţeles cinic infracţional). Sofismul de extracţie birocractică este cel care videază discursul cetăţii care, în înţeles antic, ar culege perla sofică îndelung râvnită. Justiţia este visul popular din ce în ce mai greu de îndeplinit în retortele complicate ale dreptului extrem de specializat.
Mai concret, politica românească, din păcate, se degradează pe bucle danteşti pastelate de grimase caragialene. O ipotetică substanţă umană presupune ridicarea noastră la o dimensiune apolitică fie prin neutralitate – păguboasă opţiune! – fie printr-o tehnocraţie infailibilă (un mit contemporan!). Cultura presupune explorarea altor subiecte şi topici de discuţie decât despre politica sau socialul strict, deşi încrâncenarea discursului cultural denotă fie neputinţă, fie dezgust, fie pretinsă indieferenţă faţă de mersul societăţii.
Ca un portret, ce înseamnă politicanul? Îl observăm că se agită vivace, îi vedem colorat pestriţ prin obstinate reciclări. Îşi consumă foarte multă energie (doar o câtime benefică de s-ar îndrepta spre cei năpăstuiţi!) şi, din păcate, din partea lui, se defalcă o abordare egoista si trunchiată care nu duce la împlinirea comunităţii în general. Patima devine partinică (închegată dintr-o hrăpăreaţă clientelă instituţională), axată pe deviza: Cine nu e cu noi e împotriva noastră. Din păcate, politica noastră functioneaza rudimentar. Iar deschiderea prin dialog între partide sau simpatizanţi sunt pur formale, pentru ca acele racìle, metehne si umori rămân sedimentate în sufletul omului durabil. De câte ori nu am observat că la nivelul discursivităţii toate sunt ok, dar în miezul pur faptic şi sufletesc al evenimentelor, e o murdărie pe care orice serviciu de salubritate moral-spirituală nu o mai poate îndepărta în sute de ani!
Fără îndoială, sunt la un nivel de disperare cumplită în faţa jegului ce s-a ridicat multiplicat în politica si în viata noastră socială. Scanând harta media, scrutând feţele oamenilor, observ un lucru simplu: se trăieşte din ce în ce mai urât. Fluxul de inteligenţă, de la care se aştepta reforma structurală a societăţii noastre, a migrat spre Occident. Într-un posibil exerciţiu de optimism, mă mai întreb dacă nu au mai rămas nişte sâmburi rătăciţi în gena noastră mioritică?
Dar pentru că suntem în strălucita eră a discursivităţii a-morale, orice opţiune (morală) este ineficace. Pe creştetele ţării adastă interogaţia prăbuşită într-un regres sufletesc, în lipsă de carburantul atât de necesar al raţionamentelor şi principiilor.

Salvarea poate veni de la generaţiile tinere – sper să nu alunec prea mult într-un inevitabil clişeu! În educarea mentalităţilor, am pierdut accente, ritmuri. Erau cândva în şcoli activităţile extraşcolare, îndrăgite de elevi, care penetrau empatic personalitatea elevului în aria ei intimă de libertate şi opţiune. Dacă sunt cât de cât cârcotaş, era vorba atunci de un mic-mare neajuns: aceste activităţi nu erau evaluate nici cât negru sub unghie. Dar subzista fluxul de entuziasm şi de emulaţie juvenilă.
Şi ne-am întors la orele de curs, esenţa esenţelor, cuantificate în note bune sau rele. Ne-am întors la cretă şi tablă. Acolo trudesc profesorii obişnuiţi, răsplătiţi din ce în ce mai puţin. Dragi elevi, înţelegeţi că ei fac orele de curs din pură pedagogie şi dragoste, deşi experimentări didactice venite aiurea de sus îi epuizează de resurse, energie şi vlagă (v. testele iniţiale îngropate sub un imens balast birocratic). Însă profesorii ştiu că modul unic în care îşi fac lecţia sau prestanţa, fluxul lor de personalitate şi vioiciune, epurat în pregătiri minuţioase ale lecţiei, nu în tone de maculatură de birou bune numai de arhivări şi statistici, fac diferenţa. Ştiu că sunt mulţi profesori care îşi fac treaba – neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită – fără a li se aduce un gram de mulţumire sau măcar minimul respect pentru ceea ce ei reprezintă ca valoare didactică şi umană. Că despre o remuneraţie decentă ne-am cam săturat! Dar li se pun pe taler reforme-reforme, forme fără fond, deşi esenţa educaţiei o reprezintă contactul viu şi inefabil cu elevii. Aici este chihlimbarul. Dar educatorii continuă să rămână pure instrumente, nişte pioni pe o tablă de şah răsturnată într-o cunoscută ierarhie socială postdecembristă, fără nicio putere de decizie sau fără nicio reală influenţă spre forurile ministeriale, în eventualitatea unei consultări (deseori, pur formale!). Ca dacăli, am ajuns să avem alergie la orice brumă de schimbare, pentru că noutăţile venite de sus devin alambicări inutile, consumatoare de energie şi timp, fără efecte vizibile în actul de predare a unor adevărate conţinuturi formatoare de esenţe umane.

Înţelegeţi, aşadar, că este din ce în ce mai greu. Şi parcă, în mod vădit, comunicarea sinceră se deteriorează pe zi ce trece. Prietenia, dragostea şi preţuirea sunt valori distincte care te revigorează într-o lume dezorganizată, instalată durabil într-o puternică criză.
Îmi propun prin voi să recâştigăm normalul şi puterea de a zâmbi. Ne-au invadat urâtul, disperarea şi lipsa de speranţă. Dar vârsta voastră tânără este cea mai generoasă şi, vă rog, zâmbiţi frumos. Voi veţi schimba faţa lumii.

Dinu Bălan

(publicat în Tribuna-Claviaturi, nr. 1-15 noiembrie 2011)

Lucian Ţion este câştigătorul Concursului de scenarii HBO 2010, organizat la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF), cu scenariul de lung metraj "Ronaldo şi Iuliana". A studiat regia de film într-una din cele mai importante universităţi din SUA. Înfiinţează Cluj Movie Nights şi The Cluj Theatre Company, în cadrul cărora sunt vizionate de publicul clujean diferite proiecţii de filme şi spectacole de teatru în diferite locaţii, între care se distinge scena de pub de la Gambrinus, Piaţa Unirii, nr. 25. În 2010, a scris şi regizat filmul "Parastasul lui Viorel nu se mai ţine aici", un film de low budget, care a avut o audienţă impresionantă la diferitele proiecţii din Cluj-Napoca. “Parastasul lui Viorel… e una dintre cele mai reuşite, inteligente, fine şi fără fasoane comedii româneşti” (Claudiu Groza in Ziua de Cluj). Filmul a fost premiat la Festivalul Televiziunilor Locale de la Kosice, cel mai mare eveniment de profil din Europa de Est. Recent, Lucian Ţion a regizat la un teatru din Sfântu Gheorghe "Operele complete ale lui William Shakeaspeare, pe scurt!"

Adept fervent al industriei de entertainment, regizorul a transpus subiectul filmului "Parastasul lui Viorel nu se mai ţine aici" în limbaj scenic. Într-o atmosferă relaxantă, specifică unui pub, am vizionat spectacolul, miercuri 6 aprilie 2010. Cu o distribuţie formată din actori neprofesionişti (Răzvan Cornea, Vlad Dumitru, Renata Fabian, Ştefania Misăilă, Adrian Mureşan, Richard Regian, Emil Tamaş şi Tudor Pasc), spectacolul este o comedie de moravuri spumoasă despre implantarea unei terapii sexuale într-un grup de adicţi dintr-un sat de munte din Ardeal, şedinţă organizată de un ONG european, după intrarea României în UE, într-un modest cămin cultural. Cu replici dialectale transilvănene neaoşe, spectacolul produce un comic de situaţie, de limbaj şi de caractere armonios imbinate. Fără să fie facil, spectacolul oglindeşte impactul noului, de tip occidental, asupra unei comunităţi rurale (cvasi)tradiţionale. Derularea reacţiilor diverse şi inedite faţă de recunoaşterea propriilor adicţii şi dependenţe sexuale asigură dinamica spectacolului. Mărturisirea fobiilor, fanteziilor şi dorinţelor sexuale prin filtrul celor şase personaje participante la terapia de sex încheagă tipologii recognoscibile dintr-un mediu românesc răsturnat cu susul în jos. Comicul de situaţie este amalgamat cu cel de caractere, în buna descendenţă a lui I. L. Caragiale. Terapia asta sexuală, atât de străină nouă românilor, este recunoscută şi acceptată pe principiul “Să moară capra vecinului” sau “Mie nu poate să mi se întâmple”. O dată recunoscută adicţia, printr-un concurs de împrejurări haioase, reacţiile tipic provinciale constituie miezul comediei. Catharsisul este provocat de recunoaşterea în mod deviat, prin râs şi artă, a ceva de care, în mod explicit şi raţional, ne separăm cu ostentaţie. Câştigul acestui proiect (film şi teatru) este că s-a evitat tonul sobru, elevat specific unei drame (ca în serialul HBO - În derivă), persiflându-se astfel noul implantat într-un mediu ţărănesc sadea, într-o comedie de ţinută artistică indubitabilă în care eventualele vulgarităţi au funcţionalităti artistice precise.

În această miercuri, 13 aprilie la ora 20.00 la Gambrinus Pub sub titlul „Trei Piese Broadway” se va juca un segment de piese scurte produse pe Broadway si trimise special din SUA pentru Cluj Theatre Company de Arthur Jolly, Jay Rehak si Jacob Appel.

Prin urmare, dacă aveţi drum la Cluj-Napoca, în fiecare miercuri de la ora 20, vizitaţi Gambrinus, unde actul artistic de calitate îşi dă mâna cu buna dispoziţie şi entertainment-ul, într-un Broadway a la Cluj.

Dinu Bălan


Trailer la filmul Parastasul lui Viorel nu se mai ţine aici:
http://www.youtube.com/watch?v=l9bxqD87nOw

Linkuri utile:
http://www.facebook.com/ClujTheatreCompany
http://www.facebook.com/ClujMovieNights

Scopul acestor rânduri este captarea pulsului unui om meritoriu, aflat la marginea societăţii. El ar fi candidatul la un loc în societate, la statutul unui arc, al unei pârghii, al unui resort care să asigure funcţionarea unui mecanism social. Este tânăr, cu părul în dezordine, faţa ovală, pomeţii alungiţi, ochii precis conturaţi, sprâncenele murdare care străjuiesc dedesupt o lumină puternică şi discretă. Un zâmbet încurcat ascunde o indecizie evidentă în a se manifesta. Un costum două piese de culoare gri, singurul, de altfel, în garderoba bărbatului, îi arată o oarecare distincţie, însă uzanţa lui univocă, bun în orice situaţie, i-o şterge, conferindu-i un aspect comun. Tânărul are o mulţime de studii, este inteligent, ba chiar sclipitor. Plin de neastâmpăr, el nu-şi găseşte locul nicăieri, iar o anumită stinghereală în gesturi îi trădează lipsa de sens a ţelurilor sale. Refugiul lui este în zona intelectuală, în aria speculaţiilor pure şi a poeziei. Sau în paradisuri pestriţe, căţărate pe munţi de disperare. Cu salariul minim garantat pe economie (un funcţionar mărunt, necăsătorit), adevărul este că el taie frunze la câini. El remontează relicve în puzzle-uri cu teme paseiste, precum personajul din filmul documentar Lumea văzută de Ion B. El îşi caută debuşeurile, foarte stricte în ordinea supravieţuirii, căutând să evadeze în paradisuri artificiale, în decorul mizerabilist al societăţii noastre. El este un cerşetor cu doctoratul în raniţă în căutarea unui codru de pâine. Şi, totuşi, el este, pe drept, un candidat la un loc onorabil în eşichierul social cu arătătoarele întoarse spre est. El este o piesă de motor abandonată pe câmpuri virane, în lipsa unei structuri care să o accepte şi să o integreze.
Aspirantului nostru îi lipseşte umorul care, dacă mai apare sporadic, este amar. Complicaţiile şi traumele lui îl fac ineficient social. El nu poate să candideze pentru locul său pe harta profesiilor onorabile. Este vulnerabil, întors spre sine, schizoid în două direcţii majore: jungla societăţii şi eul interior bulversat. Atunci să ne mai mirăm de lipsa unor atitudini ferme, de lipsa unui dialog social, când administrarea eurilor este falimentară?
Candidatul la un loc important în societate are mereu dosarul respins. De câteva decenii, selecţia oportunismului, a incompetenţei, a lipsei de scrupule a creat nonvalorile care conduc amatorist ţărişoara noastră. Candidaţii oneşti, cu potenţial bun, în căutare de pârtie bună de schi, viermuiesc în niscai nişe iluzorii care nu schimbă cu nimic mapa prosperităţii. Lipsa de entuziasm şi câteva atavisme complexe se propagă în fibrele tânărului nostru, lent şi durabil. El devine fragil, la limita dintre supravieţuire şi suicid. Totuşi, el are capacitatea rară de a răbda, de a se adapta cu preţuri numai de el ştiute. Candidatul la un fotoliu în clubul select al bunilor profeşionişti din România nu este ofertat. El este talentat şi interesant, vrednic de a fi ridicat în rama unui personaj, însă descalificat pentru că nu are oportunitaţi şi vechime în câmpul muncii. El se iveşte contrastant între ceea ce poate şi ceea ce este, între pregătirea şi nemernicia lui socială. Complexele lui sunt alimentate în lipsa unei competiţii veritabile, nefiind create pârghiile de alimentare ale acesteia. Nepotismele, amatorismele şi toate ismele de tip neofanariot au creat pigmei veroşi, cu buzunare groase de conturi şi de oportunităţi în afaceri. Ei trăiesc în stratosfera societăţii, intangibili şi nemuritori. În consecinţă, nedreptatea, atât de căutată altădată în foiletoanele romanului popular, îi creează aspirantului nostru profilul unui personaj de tipul agentului secret al lui Joseph Conrad sau al teroristului lui John Updike, după sublimarea în cheie metafizică a revoltei sale. El tinde să stingă inechitatea socială de pe mapamond, care, după noile previziuni, se va amplifica într-un viitor apropiat. El este un terorist potenţial, ca metaforă a unei stări de spirit. Îl doare toate neajunsurile lumii de azi. Constată că protestatarii români în forma lor suicidală îşi trimit mesajele lor ultime în numele unor idealuri comune, nu în cel mărunt personal.
Prin urmare, tânărul nostru caută să se ridice pe piedestalul unui erou anonim. Din dorinţa unei minime afirmări în ecuaţia nihilistă în care el este, fără voie, implicat. Însă nu va face pasul decisiv niciodată.
Şi, totuşi, el crede că mai există un anumit tip de eroism, chiar de mâna a doua. De când a citit Dostoievski, ctitorul abisurilor umane pe mucavaua ficţiunii, candidatul nostru nu mai crede efectiv în eroisme mari. În opinia lui, Eroul, cu majusculă, are un caracter puternic, precum cel al Antigonei sau al altor figuri istorice legendare. În drama elisabetană, o voinţă puternică, ca agent al efectelor tragice din viaţa unui personaj, înlocuia destinul implacabil din tragediile greceşti. În creştinism, Dumnezeu urzea firul destinelor noastre prin ocheanul eticii şi moralei cristice. În zilele noastre, „omul fără însuşiri” sau cel ironic, absurd, ludic, schizoid s-a urcat pe calapodul aspiraţiilor noastre. Antieroul este clamat, pentru că este asemănător oamenilor de rând.
Cu toate acestea, încercările de (re)mitizare sau reconfigurare (politică, istorică, culturală) îl animă pe candidat. Şi el dă exemplul eroilor rezistenţei anticomuniste care caută să umple un vid contemporan. În ciuda unor eforturi constante ale istoricilor, aerul lor paseist nu reuşeşte să resusciteze viaţa unei societăţi contemporane în derivă.
Totuşi, mass-media abundă cu exemple de eroism individual (o tânără din Iaşi s-a aruncat în furia flăcărilor, cu preţul propriei vieţi, Adrian Sobaru s-a aruncat în semn de protest de la balconul Parlamentului etc. etc.). Judecate strict individual, aceste cazuri strâng adeziuni frenetice şi compasiuni neţărmurite. Tragediile impresionează prin situaţiile limită sfidate şi transgresate, pe care spectatorii nu îndrăznesc să le treacă, preferând anonimatul unor condiţii serbede de viaţă. Câte un ţap ispăşitor, rezultat dintr-un simulacru de justiţie aleatorie şi sporadică în faţa valului uriaş de corupţie, atenuează revoltele in potentia.
În opinia candidatului, societatea contemporană complică eşichierul standardelor (anti)eroice. În condiţiile unei societăţi româneşti bulversate, eroul zilelor noastre i se pare a fi omul simplu, cu rate bancare plătite din nişte venituri subţiri. Pensionarul care se luptă să-şi câştige „medalia de onoare” a unei vieţi fără sens. Funcţionarul sau bugetarul cinstit care subzistă în meandrele corupte ale suspuşilor zilei. Oamenii de valoare care au mai rămas anapoda la marginea deciziilor unor „băieţi deştepţi”, integraţi perfect într-un sistem care performează corupţia şi incompetenţa. Omul care protestează la mitinguri măsluite sau biciuite de neputinţă. Mamele care-şi cresc copiii cu alocaţii sfârtecate. Tinerii fără viitor. Aceştia sunt eroii României.
Candidatul, etern aspirant la vremuri mai bune, caută un limbaj cu priză la mulţimile din stradă. Limbajul său, altădată doct, prinde aripi, discursul îi devine polemic, mobilizator şi cu miez. Mişcarea de avangardă îi devine simpatică. De când se tot afirmă moartea ideologiilor, un consumism dezabuzat şi fără patos colorează sumbru starea de spirit din lume. Iar când condiţiile economice sunt paupere, caricatura consumismului bântuie hilar prin cartiere ritmate pe versuri hip-hop cu tentă socială.
Personajul nostru îşi întâlneşte prietenii cu care altădată vibrase în jurul unor idealuri afine. Azi el îi vede apăsaţi de griji, de un pesimism, de un dezgust, de o greaţă insurmontabile. Orice opţiune politică îi dezbină, orice succes le alimentează gelozii neînţelese, orice stil de viaţă mai ridicat le creează frustrări. Şi se întreabă care sunt valorile care i-ar putea uni. Hai, să creăm adevărate motoare de selecţie care să ne coaguleze ca grup, familie şi naţie. Hai să ne creăm ratinguri ridicate în construcţia zilei de mâine şi poimâine! De câteva decenii suntem obişnuiţi să deconstruim, să tranzităm, să ne ascundem ca struţii de responsabilităţi, de idealuri împărtăşite. Comunicarea poate să ne scoată din mocirla gloatei. Hai, să fim, în secolul acesta ultratehnologic, mai umani, adică mai solidari. Această valoare umană nu se învaţă în universităţi, ci se află în noi şi e nevoie să fie scoasă la lumină. Preferăm să mimăm normalitatea, forma occidentală fără fond propriu, problemă veche de când e lumea pe meleagurile româneşti. Însă în lipsa unei asumări personale, suntem pe butuci.
Asemenea elanuri ale tânărului nostru spre o lume mai bună sunt pasagere. El se întoarce în subterană, cu viziunile lui, cu dorinţa de a schimba lumea din temelii. Însă criza l-a împins la margine. Pare animat de revolta periferiei, ca în ideologiile de tip Mitteleuropa. Însă lumea preferă să îşi arunce ideologiile la gunoi, în favoarea consumismului. Politica globală nu mai face culoar favorabil suflului tânăr, în ciuda declaraţiilor demagogice ale potentaţilor zilei. Sistemul preferă standardele, experienţa, eficienţa, nu începuturile noi şi creativitatea. Candidatul continuă să lupte. Din păcate, inutil. Cu propriile lui interioare. Cu fantasme în decorul gotic şi abracadabrant al unei eterne neputinţe.

Dinu Bălan

Prin versiunea românească Fata din Nazaret (Editura Curtea Veche împreună cu Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2010, trad. din limba engleză şi note de Mihnea Gafiţa) a romanului Girl Mary, apărut cu succes în SUA, la editura Simon&Shuster, în 2009, Petru Popescu surprinde din nou. Şi acest lucru explică succesul romanelor sale, pentru că autorul, fiind obişnuit cu o piaţă americană de carte extrem de mobilă, caută, cu persuasiune şi cu ştiinţa „facerii” unui roman, un public imposibil de înşelat în aşteptările lui „Popular” nu înseamnă un stigmat aplicat pe opera lui Petru Popescu, cât o condiţie a noii literaturi de tip entertainment, în care substanţa filozofică şi artele narative sunt pliate pe acest tip de facilitate. Aceste straturi de profunzime şi modalităţile de a le transpune în povestire, astfel orientate, se bucură de un impact mai mare în rândul cititorilor.
Fata din Nazaret este un bun roman istoric, care reînvie contextul social-politic din vremea lui Irod şi a lui Ponţiu Pilat, dinaintea naşterii lui Iisus Christos. Romanul pulsează de aşteptarea marelui eveniment creştin. Petru Popescu „speculează” romanesc: împăratul Octavianus Augustus caută el însuşi o teofanie (un Mesia care instaurează o nouă vârstă de aur în Roma antică), în sprijinul implementării cultului imperial în modul cel mai eficient. De aceea, Pilat devine „spionul oficial” care are misiunea de a se documenta din teofaniile ebraice, în special din cea aşteptată, conform scripturilor, în sânul tribului lui Ioachim, descendent al regelui David.
Romanul istoric este substanţial. Evenimentele de la curtea împăratului Octavianus Augustus sunt reconstituite cu acurateţe şi prin detalii relevante, referitoare la viaţa de zi cu zi a aristocraţiei romane şi la luptele pentru succesiunea la tron (Tiberius). Sunt de amintit flashurile din catacombele romane unde se desfăşoară „voalat” orgiile şi depravările sexuale exclusiviste, să zicem aşa, în care protagonistă era omniprezenta Octavia, nepoata împăratului şi amanta lui Pilat. Însă toate firele narative se strâng, ca într-un ghem, în jurul poveştii tribului lui Ioachim şi a lui Mariamne, viitoarea mamă a lui Iisus Christos. Disputele dintre clanurile Şalafta şi Aaron din Nazareth constituie contextul social şi politic dominat de o puternică culoare locală.
Fata din Nazaret este un roman stratificat. Romanul istoric e mâlul din care ies nuferii, adică mesajul de profunzime al cărţii. Romanul antropologic devoalează cutumele precise şi ancestrale ale tribului lui Ioachim, cu rezonanţe în istoria milenară din Vechiul Testament. Mariamne devine exponentul acestei familii, într-o interpretare nu atât nouă, cât organic recreată în textura cărţii, aceea de emancipare feminină din tirania cutumelor patriarhale în care feminismul era subordonat unei perspective masculine. Această sensibilitate nouă, de tip modern (v. romanul Anitei Diamant, The Red Tent), ajută în conturarea personajului central. Însă nu e numai atât. Conceptele de menstruaţie, virginitate sunt cele care agită apele liniştite ale povestirii şi, deopotrivă, îi conferă substanţă. De fapt, romanul încearcă şi reuşeşte să descrie realist viaţa de fată aflată în eflorescenţa primelor înfiorări erotice. Lovestory-ul dintre Mariamne şi Iosif se derulează cu pulsiunile lui reale. Trupurile lor se simt în toată efervescenţa lor senzorială. Limbajul frust cheamă un naturalism sadea, caracteristic vieţii cutumiare din Israel. Se poate subînţelege o polemică la adresa tocirii sentimentului creştin contemporan bazat pe o pioşenie vidată de viaţă şi erotism. Reinterpretarea originală a unui mit creştin à la Saramago înseamnă curaj narativ şi mijloace prin care el se susţine. Petru Popescu fructifică, se pare, un curent neoprotestant din SUA pe care îl îmbogăţeşte cu simboluri şi conotaţii ale unui creştinism primar, înaintea de explozia confesiunilor. Ideea de unire trupească a lui Mariamne si a lui Iosif întru spirit şi întru Dumnezeu pare, la o interpretare de suprafaţă, o blasfemie. Însă romancierul inoculează suficientă substanţă teologică în întruparea marii revelaţii divine printr-un metaforism narativ de profunzime. Ca într-o claviatură, materialismul este armonizat de cutumele ebraice şi de sensul unei iubiri plurivalente. Muntele Barak este simbolul unui Eden, unde cuplul mesianic Mariamne şi Iosif/Dumnezeu reface cercul iniţiat de păcatul adamic în sensul unei compliniri spirituale desăvârşite prin Dragoste. Discursul narativ la persoana I (protagonişti Mariamne, Iosif, Pilat) nu suferă. El musteşte de acelaşi naturalism, însă substanţa teologică însoţeşte gradat discursul prin convorbirile lui Mariamne cu Adonai, Dumnezeul regizor al unei iubiri prin care el îşi manifestă voinţa sa prin teofanii. Petru Popescu topeşte firesc acest mesaj într-un roman istoric şi antropologic, astfel încât romanul de mistere religioase pulsează din frunzişul narativ prin seva hrănitoare a unei emoţii care împânzeşte destule pagini ale cărţii.
Cărţii nu îi lipseşte conceptul de dragoste creştin, în înteles ecumenic şi primar. Însă cel mai important lucru este că dragostea îşi are intimitatea ei şi limbajul fermecător al seducţiei. A descrie virginitatea ca un concept esenţial al cărţii este o miză care i-a reuşit în acest sens. Orizontul de aşteptare a unui Mesia înseamnă supravieţuirea unui trib în istorie prin dragoste. Metaforismul religios este complex. Mariamne înseamnă (şi) o identitate românească în aşteptarea unei recuperări spirituale şi religioase de adâncime resimţită într-o atmosferă mesianică similară marii întrupări christice. Trăsăturile spirituale ale Mariei sunt implantate organic în poporul român, aflat mereu în aşteptarea unei împliniri istorice şi spirituale, în ciuda vicisitudinilor de tot felul. Dincolo de jocul interpretărilor critice, cartea, scrisă cu profesionalism, se citeşte cu plăcere datorită unui registru stilistic mixat pe un limbaj hierofantic, erotic, umoristic ori frust din zona esteticii urâtului. Construcţia romanului şi a unor personaje seducătoare (Mariamne, Pilat) înseamnă atuurile unui roman care nu poate fi ocolit de către critica literară de specialitate în analize mai ample.
Romanul, popular în aparenţă prin facilitatea discursului narativ (cu scene cinematografice excelente), însă substanţial ca metaforism reliogios, va avea parte de o receptare lentă din cauza originalităţii lui.

(Tribuna, nr. 192, 2 septembrie-14 septembrie 2010)

Dinu Bălan

Azi dimineaţă(28 august 2010), la Galeria de Artă a municipiului Turda, au fost anunţaţi câştigătorii concursului naţional de proză scurtă şi eseu - Pavel Dan, organizat de municipiul Turda. Printre câştigători se află şi doi turdeni, Ligia Pop şi Tavi Gruian.
În total s-au oferit şase premii: patru concurenţi au primit "Premiul pentru proză ", în timp ce doi concurenţi au primit "Premiul special al juriului". Astfel, "Premiul pentru proză" a fost primit de Adrian Biriş (Bucureşti), Dinu Bălan (Huedin), Ligia Pop (Turda) şi Octavian Gruian (Turda). "Premiul special al juriului" a fost primit de către Dorin Cozan (Iaşi) şi Igor Ursenco (Baia Mare).

Tot cu această ocazie a avut loc lansarea cărţii "Ţara lui Pavel Dan", scrisă de istoricul Valentin Vişinescu şi s-a deschis expoziţia filatelică "Turda - Arc peste timp".
Sursa: http://www.turdanews.net

Scenariul, pe care l-am scris in două săptămâni, e inspirat dintr-un caz real, are 93 de pagini şi a participat la Festivalul de Film Transilvănean (TIFF) din 2010, la concursul de scenarii.

Un profesor de jurnalism (Coordonator) realizează împreună cu elevii un site al revistei liceului. Elevii îşi dispută ambiţiile în jurul conceptului de Cool. Fiecare aspiră la stratosfera celebrităţii, ca un dans periculos pe sârmă la mare înălţime. După organizarea redacţiei, fiecare elev caută un subiect senzaţional care să îi impuna ca fiind cool. In discutiile de la clasa, fiecare elev are propria sa teorie in privinta felului optim de a fi cool, insa practica fiecaruia dintre ei e precara.
Prin urmare, socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea de la târg. Un elev scrie şi publică anonim despre cuplurile celebre din liceu. Ceea ce se dorea un articol trendy, devine mărul discordiei, deoarece elevii din liceu nu-şi doreau oficializate relaţiile, de teama părinţilor şi a profesorilor. Ceea ce a devenit cireaşa de pe tort, era faptul că Laura, fata comandantului de poliţie din orăşelul de provincie, a fost etichetată cu “vulgară şi când respiră”, autorul referindu-se la situaţiile când ea se sărută vulgar chiar în faţă sălii profesorale. Profesorul nu mai gestionează situaţia, deoarece lumea adolescentină este una bazată pe bârfe, insulte, chiar reglări de conturi prin santaj, agresiuni. Prin urmare, coordonatorul face eforturi de a-si proteja pe autorul real al articolui, oferindu-se el ca cel care a coordonat scrierea articolului impreuna cu un colectiv de elevi prin intermediul messangerului.
O satiră a lumii profesorilor, inclusiv a cuplului pe care coordonatorul revistei îl formează cu prietena lui, e străvezie. Laura şi gaşca ei o simt pe autoare, pe Lorry, fata cu o personalitate foarte originală şi, prin urmare, greu de suportat într-o lume a alinierii şi a supunerii la valorile găştii. Ea are de suportat actiunile Laurei si ale gastii ei: ii sparg parola pe Yahoo, ii fac o farsa dureroasa la aniversare zilei de nastere, o ataca pe ea si pe prietenul ei la discoteca. Cazul ajunge în consiliul profesoral, datorită faptului că poliţia a deschis o anchetă, la nemulţumirea nevestei comandantului de poliţie, mama Laurei. Coordonatorul este un corupător de tineri, un Socrate, deoarece i-a îndemnat pe elvi să scrie articole scandaloase. Poliţia până la urmă muşamalizează cazul, deoarece comandantul a obţinut maximum de satisfacţie, prin faptul ca coordonatorul şi Lorry s-au mutat din orăsel în metropolă, nemaisuportând suspiciunile şi agresivitatea din jur. Coordonatorul închide site-ul în momentul lui de glorie, cand prin Google Adsense, datorita traficului ridicat, putea obţine câteva sute de euro lunar. Lorry şi coordonatorul se reîntâlnesc după câteva luni la o terasă din metropolă, unde îşi deapănă amintirile încă dureroase din liceu. Răsturnare de situaţie: cititorii află că autoarea articolului a fost de fapt Roxxy, o elevă complexată, însă inteligentă, în căutare unei identităţi distruse de autoritatea severă a părinţilor ei.
Coordonatorul realizeaza emisiunea Profu… de matrimoniale la un post de radio cu o audienţă scăzută. Printre apelurile telefonice, se regăsesc şi cele ale protagonistelor scandalului provocat de publicarea articolului despre cuplurile din liceu. Discuţia din cadrul emisiunii devine una a reconcilierii, a ieşirii din provincia bârfelor, a egoismului înspre o lume a comunicării şi a maximei deshideri spirituale: a fi COOL.
Până la urmă, dincolo de suspansul generat de aflarea autorului articolului cu pricina, scenariul e o comedie de moravuri provinciale cauzat de prăpastia dintre apiraţiile elevilor si a celor adulti de a fi cool şi moravurile stricate din liceu şi provincie, bazate pe bârfe şi răutate instinctuală. Scenariul (şi viitorul roman care va fi dezvoltat) se vrea a fi o metaforă a României capitaliste dintr-un Est sălbăticit de secole de communism care au condamnat-o la înapoiere şi la o viaţă foarte necool.

INT. STUDIO DE RADIO. METROPOLA. SEARA.
Proful de jurnalism la un post de radio local. O voce energicǎ şi caldǎ se propagǎ pe firele nevǎzute ale postului într-o reţea infinitǎ de drame personale mici, în tot oraşul. O furtunǎ devastatoare smulge fire şi copaci, oraşul zǎngǎne de torentele de apǎ care acoperǎ şosele, strǎzile şi formele zigzagate ale blocurilor.
PROFU: Dragi ascultǎtori, suntem la emisiunea Profu… de Matrimoniale. Vǎ aşteptǎm apelurile Dv., iar în mǎsura posibilitǎţilor, vǎ vom da sfaturile şi dacǎ ele sunt fǎrǎ folos, atunci veţi simţi emoţia şi cǎldura comunicǎrii dintre mine şi Dv.
UN ASCULTATOR: Alo? Bunǎ seara! M-am despǎrţit de soţia mea, sunt singur şi aş dori o companie femininǎ caldǎ şi înţelegǎtoare. Dacǎ cineva mǎ aude şi simte aceleaşi sentimente, vǎ dau datele mele pentru a lua legǎtura cu mine, în eventualitatea cǎ nu voi gǎsi la emisiunea Dv. perechea mea potrivitǎ….
Profu intrǎ în dialog. Îi oferǎ alte profile pe care le are pe computer, pentru a gǎsi o soluţie. Alte apeluri, bruiate de tensiunea furtunii de afarǎ, apar pe monitor cu un click sonor. E greu sǎ gestioneze drame cu rǎdǎcini adânci şi sǎ prindǎ fluxul rapid al apelurilor care nǎvǎlesc pe fire, nepǎsǎtoare la timpul de afarǎ, ca un torent de viaţǎ umilǎ şi nefericitǎ.
O ASCULTATOARE (în asteptare): Sunt Laura M.
PROFU: Cine? Mai repetaţi o datǎ numele? E furtuna asta afarǎ…
EA: Sunt Laura M.
PROFU: Unde locuiţi?
EA: Mǎ ştiţi…
PROFU (cu o strângere de inimǎ de-abia mascatǎ): Ce doriţi? Aveţi vreo problemǎ adecvatǎ emisiunii de matrimoniale?
EA: Sǎ zicem. Am rǎmas singurǎ.
PROFU: Nu aveţi prieten? Pǎreţi o voce tânǎrǎ, dacǎ nu mǎ înşel.
EA: Nu vǎ înşelaţi deloc. Da, am rǎmas singurǎ, Deşi am mulţi prieteni, niciunul nu e în sufletul meu.
PROFU: Poate nu l-aţi gǎsit încǎ. Asta nu înseamnǎ cǎ nu vǎ aşteaptǎ undeva, singur, proptit de un fir de speranţǎ, de o umbrǎ, de un fulg, care îi amânǎ cǎderea la o cantitate infimǎ de timp, pânǎ când mâna Dv. îl atinge, vǎ atinge şi atunci v-aţi salvat de prǎpastia singurǎtǎţii.
EA (cu emoţie rece în glas): Nu, nu am întâlnit pe cineva astfel.
PROFU: Poate nici nu aţi încercat. Trebuie sǎ faceţi exerciţii,
EA: Poate cineva mi-a tǎiat fǎrâma de speranţǎ. Poate îl ştiţi sau o ştiţi?
PROFU: Un duşman? Cine?
EA: Cred cǎ ştiţi singur rǎspunsul. La postul Dv. aveţi antene, rating, ramuri vaste în lumea din jur.
PROFU (care jongleazǎ prin multe subînţelesuri cu suficientǎ inteligenţǎ): Înţeleg, depinde ce mizǎ aveţi. Cǎutaţi pe cineva anume ca sǎ-l obstructionaţi sau îl cǎutaţi cǎ aveţi nevoie de el. Pǎienjenişul meu de antene atinge doar la cei oropsiţi. Cred cǎ antenele acelea le puteţi întinde singurǎ, dacǎ nu vǎ mai plângeţi de duşmani închipuiţi. Setaţi-vǎ comunicarea dincolo de orizontul egoist al propriei persoane, al propriului interes, al propriului grup de prieteni. Sunt persoane care au unda de afecţiune orientatǎ spre tine, însǎ nu o percepi, e prea slabǎ sǎ ajungǎ cu aceeaşi intensitate pânǎ la tine, dacǎ nu o ajuţi cu propriul tǎu fascicul de sentimente în cǎutarea comunicǎrii. Dacǎ le-ai aprinde cu adevǎrat s-ar întâlni, sunt sigur de asta, iar întâlnirea voastrǎ în eterul umanitǎţii ar înflori într-o jerbǎ de bucurii.
Se aude un zgomot pe undele radiofonice. Furtuna face în continuare ravagii peste oraş.
EA: E greu sǎ vǎ descifrez mesajul. Poate ne întâlnim…
PROFU: Ca angajat la acest post de radio, nu îmi permit sǎ mǎ vǎd cu ascultǎtorii. Aş deveni mai subiectiv şi preferenţial, dacǎ i-aş cunoaşte concret. Suntem voce, dramǎ şi sentimente. Fac eforturi mari sǎ mǎ prefac cǎ nu vǎ cunosc. Deschideţi-vǎ spre lume, spre alţii, mai intraţi la emisiunea noastrǎ. Nu vǎ lǎsaţi, recunoaşteţi doar atât cǎ aveţi nevoie de altul cu adevǎrat, cum şi el are nevoie de Dv. Aţi fost învins o datǎ, vǎ recunoaşteţi înfrângerea sau victoria pasagerǎ şi v-aţi salvat. Sunteţi cool, adicǎ în centrul reflectoarelor, adicǎ în drumul altor unde sau oameni. Nu vǎ izolaţi în cercul egoist al egoismului Dv. E timpul sǎ vǎ salvaţi. Urmǎtorul apel telefonic şi ultimul în emisiunea din aceastǎ searǎ!

O altǎ ascultǎtoare (în aşteptare)
PROFU (îşi trage rǎsuflare şi îşi drege voce): Se vede cǎ publicul feminin dominǎ emisiunea din aceastǎ searǎ. Alo?
EA: Bunǎ seara. Emisiunea Profu de Matrimoniale? Aş dori sǎ iau legǎtura cu un acultǎtor dinainte.
PROFU: Cu cine anume? Cu primul domn şi singurul din pǎcate din seara aceasta? Mai întâi imi daţi datele Dv. Va dau legǎtura la colega mea pentru acest lucru şi vǎ pun în legǎturǎ dupǎ ce discut cu Dv. sǎ vǎd dacǎ existǎ o anumitǎ potrivire dintre persoanele Dv. şi ale lui.
EA: Datele mi le dau dupǎ aceea. Mai întâi prefer sǎ discutǎm. Nu, nu e vorba de acel domn.
PROFU: E un domn din emisiunile anterioare? Puteţi sǎ-mi daţi un indiciu pentru a vǎ oferi profilul?
EA: Nu. nici din emisiunile anterioare.
PROFU. : D-nǎ sau d-ra…
EA: D-ra…
PROFU: Sper cǎ nu vǎ ţineţi de glume. Pe cine cǎutaţi? Sunteţi la emisiunea Profu… de matrimoniale.
Se opreşte niţel zâmbind ca în prima tinereţe. Deşi e la o emisiune de Matrimoniale, el încǎ nu şi-a gǎsit perechea dupǎ despǎrţirea de Suzi. Apropouri au fost fǎcute în mod frecvent, însǎ a ştiut de fiecare datǎ sǎ nu cadǎ în capcanǎ.
EA (rostind rǎspicat): Pe ascultǎtoarea dinainte.
PROFU (destul de hotǎrât sǎ opreascǎ astfel de glume sau referiri de genul acesta): Chiar vǎ ţineţi, d-rǎ, de glume! Emisiunea Profu de Matrimoniale se axeazǎ pe un public care cautǎ relaţii heterosexuale. Poate pe viitor vom realiza o emisiune vizatǎ de Dv. Nu facem nici o discriminare, însǎ acesta e profilul emisiunii noastre şi trebuie sǎ înţelegeţi acest lucru.
EA (amuzatǎ): Fiţi liniştit. Cred cǎ putem depǎşi sfera sexului şi sǎ discutǎm de nevoile şi suferinţele noastre. Eu pot pur şi simplu sǎ o ajut pe d-ra Laura in problema ei, aşa cum ea poate sǎ mǎ ajute în problema mea, pe care încǎ nu v-am dezvǎluit-o.
PROFU: Deci deveniţi un fel de sfetnic. Intr-adevǎr, nu a fost o problemǎ prea uşoarǎ cea pe care ne-a ridicat-o vorbitoarea antecedentǎ.
EA: Sǎ zicem. Sǎ spunem cǎ o cunosc pe Laura. Şi pot sǎ-i ofer ajutorul meu. Sper cǎ mǎ ascultǎ. Mai întâi sǎ vǎ spun o poveste, un fel de parabolǎ care are o legaturǎ profundǎ cu povestea ei.
PROFU (uitându-se la ceasul din studio): Vǎ rog sǎ vǎ grǎbiţi. Suntem înspre finalul emisiunii noastre. Aveţi cu totul 10 minute.
EA: Mǎ voi exprima cât se poate de scurt. Sǎ zicem cǎ a fost o fatǎ care le avea din belşug pe toate. Avea bani, avea glorie, avea frumuseţe, avea nenumǎraţi prieteni. Şi toţi aceştia o cǎutau pentru toate însuşirile pomenite mai sus. O flatau neîncetat, ii lǎudau inteligenţa, îi lǎudau nurii, iar ea îi rǎsplǎtea cu bani. Banii le domesticea, le indrepta inflexiunile vocii, luciul privirii, sentimentele prietenilor. Iar defectele ei se stingeau în lumea ei de vis, însǎ creştea înǎuntru gǎunos. Iar prietenii aceştia de paradǎ nu aveau priviri sǎ ajungǎ acolo înǎuntru unde se întâlnesc calitǎţile şi defectele într-un rǎzboi neîncetat, într-un fel de dans pe sârmǎ, care poate trânti pe stǎpâna lor în prǎpastie sau poate sǎ-l ridice spre ceruri. Iar ea trǎia fericitǎ în lucirile succesului. Însǎ o fatǎ îndrâzneaţǎ i-a arǎtat hoitul din ea care puţea câte puţin. Sǎ zicem cǎ i-a trimis un mesaj mai pe ocolite din motive lesne de înţeles. Iar îndrǎzneaţa a devenit duşmanul public al grupului ei de prieteni. Au fost mobilizaţi într-un rǎzboi psihologic nimicitor. Cine este autorul? Toatǎ lumea a devenit suspectǎ. Şi au început insultele, jignirile, ameninţǎrile nu în mod direct, ci pe ocolite, subtil. Oricine îndrǎznea sǎ îşi ridice capul era decapitat în ochii opiniei publice. Un rǎzboi inconştient care a lǎsat urme. Iar îndrǎzneaţa a vǎzut ravagiile lui. Mai ales cǎ victime deveneau destule persoane inocente. Îndrǎzneaţa care s-a ascuns şi nu a îndrǎznit sǎ se arate iatǎ a sosit şi se aratǎ, având curajul şi responsabilitatea faptelor sale. Da, eu sunt autorul. Eu i-am arǎtat hoitul faptelor sale. Mǎ rog, ea a perceput ca un afront îngrozitor: cineva i-a zis adevǎrul în mod public! Ce oroare! Scopul nu a fost sǎ o denigreze. A fost un exerciţiu de sinceritate. Am preferat sǎ nu bârfesc, sǎ nu vorbesc pe la spate. Am spus-o public. Însǎ fǎrǎ autor şi nici cu numele clar şi rǎspicat. Pe atunci zǎceam şi eu în pǎienjenisul defectelor mele îngrozitoare. Am trǎit în genunchi. Generaţia de educatori şi de pǎrinţi atât au ştiut. Sǎ ne hrǎneascǎ, sǎ ne întreţinǎ şi sǎ ne ţinǎ în genunchi în umilinţǎ, singurǎtate şi mizerie sufleteascǎ. De ce aveţi atâta audienţǎ la emisiunea Profu de Matrimoniale? Pentru cǎ Dv. îi învǎţaţi sǎ comunice. Ori pǎrinţii şi educatorii nu au avut curajul de a comunica, de a se arǎta cum sunt ei cu adevǎrat, cu defectele şi calitǎţile lor. Şi atunci fiecare discuta pe la spate, despre alţii şi nu despre sine, aceasta devenind sport al unui grup, al unui oraş, al unui popor.
PROFU (ajuns la capǎtul rǎbdǎrilor): Cred cǎ realizaţi un eseu şi ne depǎrtǎm de scopul emisiunii noastre de a ajuta în nişte probleme concrete pe Laura.
EA (în acelaşi flux al unei vorbiri avântate): Acesta e mesajul meu cǎtre ea şi cǎtre mine: nu fiţi ca pǎrinţii şi educatorii noştri. Nu fiţi simpli şi rigizi. Fiţi sinceri şi deschizi! Suntem generaţia care vorbeşte pe la spate şi care loveşte pe la spate, ucide pe la spate. Nu conteazǎ dacǎ ucidem sentimente sau fiinţe. E la fel de grav. Nimeni nu mai îndrǎzneşte azi sǎ fie vertical. Nimeni nu mai îndrǎzneşte sǎ reclame ceva. Sǎ ia pur şi simplu atitudine. Acesta e noul comunism al găştii, al loviturilor pe la spate, moştenirea unor defecte vechi din vremea lui răposatu.
Vorbele mele s-au nǎscut dintr-o mare suferinţǎ, însǎ m-am reechilibrat la timp. Îndrǎznesc sǎ fiu eu însumi, autorul propriilor mele fapte, sǎ am pentru prima oarǎ un EU, sǎ fiu cool. Vǎ mai spune ceva cuvântul COOL? Vǎ mai spune, d-le profesor, ceva mersul pe sârmǎ, metafora asta a supravieţuirii din speech-ul Dv.? Vǎ mai spune ceva experienţa de la revista COOL?
PROFU (atât de impresionat încât abia reuşeşte sǎ îngaime): Nu se poate. (Cǎtre echipa tehnicǎ). Nu întrerupeţi emisiunea! Tu eşti Roxxy?
EA: Fireşte cǎ sunt eu şi nu mi-e teamǎ sǎ afirm în fatǎ lumii cǎ sunt eu, autorul propriilor mele fapte, a articolui acela despre ce e mai frumos pe lume: Cupluri. Da, am învǎtǎt sǎ merg pe picioare, mi-am înfruntat pǎrinţii şi educatorii, le-am vorbit cu dragoste şi fermitate, deschis. M-am îndrǎgostit. Am prieten. Nu-l mai caut pe alesul meu pe second life sau prin subterane. L-am cǎutat deschis şi sincer, aşa cum sunt eu cu rele şi bune. L-am gǎsit! Laura, nu ştiu cât eşti de fericitǎ sau nefericitǎ. Poate pe sârmǎ sus, pe pasarela vieţii, te dezechilibrezi şi braţele tale se întind spre hǎu. Dǎ-mi voie sǎ fiu braţul pe care se sprijinǎ mâna şi inima ta disperatǎ. Dǎ-mi voi sǎ fiu prietenul tǎu. Vǎ iubesc pe toţi. Toţi avem nevoie de aproapele nostru. Nu conteazǎ dacǎ cineva e negru sau strâmb, dacǎ e orb sau surd, totul e sǎ întindǎ mâna spre dragoste şi viaţǎ (…)
PROFU (nevoit sǎ opreascǎ emisiunea): Dragi ascultǎtori, poate toţi cei care îşi cautǎ pe matrimoniale sufletul pereche au nevoie de acest mesaj. Trebuie sǎ ne deschidem mai mult inimile şi îl vom gǎsi pe alesul nostru mai aproape decât am fi crezut. El ne cautǎ deja. Comunicaţi unul cu altul ca sǎ vǎ înţelegeţi şi sǎ vǎ descoperiţi faţǎ cǎtre fatǎ. Fiţi calmi, fiţi echilibraţi chiar în clipele voastre de cumpǎnǎ, fiţi în centrul şi inima vieţii, fiţi cool! Fiţi voi înşivǎ, nu vǎ lǎsaţi manipulaţi de sirene mincinoase. Bunǎ seara emisiunea Profu de Matrimoniale! Bunǎ seara, metropola noastrǎ iubitǎ. A trecut furtuna de peste oraş. Aerul e mai curat. A fost fulgerat de lumina sinceritǎţii şi a adevǎrului!
Emisiunea se întrerupe. Echipa tehnicǎ face semne de V. O audienţǎ însemnatǎ la acest ceas din noapte. Profu de matrimoniale poposeşte pe braţele fotoliului. Cât va mai rezista la tensiunea ratingului cerut de piaţǎ? Se simte stors de vlagǎ. Însǎ mâine e o nouǎ zi şi un nou început. Furtuna se retrage prin porţile din faţǎ a oraşului. Totul e într-o teribilǎ dezordine, însǎ e furtuna, e tensiunea şi curajul de a fi în centrul evenimentelor, adicǎ de a fi cool. Luminile oraşului pâlpâie din ce în ce mai ferm, într-o reţea nouǎ de culori, simetrii şi feerie, iar maşina profului de la matrimoniale îsi cautǎ o nouǎ rutǎ, spre a ajunge la el acasǎ.

Personajele sunt fictive şi orice asemănare cu realitatea sau cu unele situaţii din viaţǎ este pur întâmplătoare.

EXT. METROPOLA. ZIUA.
Trafic nebun. Cǎldurǎ ucigǎtoare. Pietonii înoatǎ prin valuri de mulţime care cautǎ cu disperare terase umbroase cu îngheţatǎ şi bere rece.
Profu de jurnalism se opreşte în mijlocul mulţimii, îşi şterge fruntea cu un şterge cu un şerveţel şi trage o gurǎ de aer.
O tânǎrǎ şocant de frumoasǎ, într-o fustǎ lungă, albă, cu un maiou crem şi o pălărie imensă, se opreşte în faţa lui:
EA: Bunǎ ziua, d-le profesor!
EL (explorând-o şi negǎsind în memoria lui mǎcar un detaliu ca sǎ o identifice). Bunǎ ziua.
EA: Sunt Lorry. Nu mǎ mai cunoaşteţi?
EL (brusc iluminat): Lorry de la site-ul COOL? Mǎ bucur cǎ te vǎd, chiar nespus de mult. Vrei sǎ ne oprim la terasa aceasta? Avem multe de povestit. Arde soarele acesta necruţǎtor. Parcǎ s-a topit ozonul şi tot aerul. Ne sufocǎm.
Se aşeazǎ şi comandǎ ea un ceai de mentǎ cu lǎmâie şi gheaţǎ, iar el un pahar cu apǎ mineralǎ. Ea îsi scoate evantaiul şi încearcǎ sǎ alunge galant cǎldura din preajmǎ. În ciuda cǎldurii, ea pǎstreazǎ o frumuseţe mereu proaspǎtǎ şi neobositǎ, izvorând din interior.
EA (nostalgicǎ): Ei, ei, d-le profesor, ce repede trece timpul!
EL: Da, şi eu mǎ gândesc din ce în ce mai mult la trecut, deşi la cei patruzeci de ani nu s-ar prea cuveni.
EA: Glumiţi, d-le profesor. Sunteţi tânǎr. Prin urmare, de unde a început totul? Îmi dezvǎluiţi cine e autorul acelui articol despre cuplurile din liceu?
EL: Încǎ nu pot sǎ îţi spun. Trebuie sǎ îţi explic ceva mai înainte. Tu ai vreo bǎnuialǎ?
EA: Nu am idee. Mǎ gândesc la stil, toate din redacţie scriu original. Expresia cu Valentine’s Day este nerelevantǎ. Sunt destule persoane cu gândirea la cap care gândesc la fel. Sper că în curând totul va fi dat uitării şi vieţile noastre vor reveni la normal.
EL: Te ştiu la fel de revoluţionarǎ şi fermǎ ca anul trecut. Unii se mai sting când dau de greutǎţi şi piedici. Se mai adapteazǎ la mersul lumii.
EA: La turmǎ, vreţi sǎ spuneţi. Deci, ca sǎ nu deviem de la subiect. Chestia cu informaţiile despre cupluri e nerelevantǎ. Destui ştiau despre cuplurile din liceu. Sǎ te uiţi în ogradǎ vecinului nu e o treabǎ prea dificilǎ. Trebuia sǎ ai un motiv sǎ o spui. Ori aţi forţat Dv. pe cineva, deşi nu prea cred cǎ este stilul Dv., ori cineva a scris din proprie iniţiativǎ cu un motiv anume.
EL: Logica ta este admirabilǎ. Sǎ vedem dacǎ argumentele tale se susţin pânǎ la sfârşit.
EA: Mai este o probǎ acolo pe site: vulgarǎ, când vorbeşte şi sǎrutǎ. Ei, aceastǎ afirmaţie nu consider că este total neadevărată, mai ales dupǎ câte am pǎţit cu Laura. Şi cred cǎ nu a supǎrat pe nimeni în liceu. Ba chiar a fost un triumf. Era o fatǎ infectǎ.
EL (cu umor): Sper sǎ nu fie microfoane prin preajmǎ. Ne-ar ridica pe datǎ poliţia atoatevǎzǎtoare şi pǎrtinitoare. În interesul ei şi a clienţilor sǎi.
EA (surâde amar): Aşa cǎ oricine ar fi putut scrie aşa ceva. Adicǎ numai adevǎrul pe care nu îndrǎzneşte nimeni sǎ i-o spunǎ la fiica lui bosu.
EL: Asta credeam şi eu. Aşa-zisa calomnie aceea era o expresie pe muchie de cuţit, foarte interpretabilǎ, dar cu acoperire în realitate.
EA: Deci, dupǎ câte le cunosc pe colegele mele. Nu ştiu cine ar fi putu scrie aşa ceva. Dinutza era preocupatǎ sǎ-şi ascundǎ cât mai discret prietenii, iar muzica o deconecta de tot şi de toate. Diva era prea ocupatǎ de propriul ei succes ca sǎ scrie aşa ceva. Yoanna era prea obsedatǎ de arta fotografiatului. Poate v-a dat o fotografie sau mai multe.
El: Nu mi-a dat nimic. Le-am luat de pe hi5.
EA: Rǎmâne Roxxy. E prea închisǎ, are probleme în familie, obsedatǎ de acte caritabile şi de net. Însǎ îi place sǎ stea la bârfǎ, despre alţii. Însǎ cui nu-i place? Are un suflet generos, m-a ajutat în clipele grele de atunci.
EL: Ştiu cǎ ai plecat. Ţi-am spus sǎ nu cedezi, pânǎ la finalizarea anchetei.
EA: Ce anchetǎ, d-le profesor? Ancheta lui bosu de la poliţie. El învârte tot acolo.
EL: Înseamnǎ cǎ o revistǎ în oraş a fost o ameninţare pentru fiicǎ şi pentru el. Şi faptul cǎ au venit ziarele şi televiziunea în premierǎ în acel târg a fost semnul apocalipsei.
EA. Exact. Comandantul de poliţie are relaţii şi e vârât în încregǎturi de interese pânǎ aici, la judeţ. Astfel încât fiica cu haita ei m-ar fi linşat şi distrus în doi timpi şi douǎ mişcǎri. Mǎ mir cǎ Dv. aţi scǎpat. Însǎ era prea convinsǎ cǎ sunt eu. Şi pe mine dorea sǎ mǎ lichideze. Eram prea originalǎ.
EL: Ce s-a întâmplat la clubul acela?
EA (miratǎ): Nu ştiţi? Mǎ mir, cǎci în târgul acela se aflǎ tot. Ne-a agresat Chioru pe prietenul meu şi pe mine. El a încercat sǎ se batǎ cu el. Au fost scoşi afarǎ din club ca sǎ-şi rezolve problemele. A fost snopit în bǎtaie necesitând mai multe zile de spitalizare, dar ancheta a fost muşamalizatǎ, ca de obicei. Acum parcă nu mai e om. Îi este fricǎ sǎ mai şi trǎiascǎ.
EL: Mai sunteţi împreunǎ?
EA (cu tristeţe în glas): Da. Însǎ mai degrabǎ o relaţie ca dintre infirmierǎ şi pacient. Mi-e milǎ sǎ-l pǎrǎsesc. Şi cred cǎ nu o voi face. L-aş rǎni prea mult dupǎ ce s-a sacrificat pentru mine. Am şi eu principiile mele.
EL: Pǎrinţii tǎi ce au spus?
EA: Dupǎ mai multe discuţii cu ei, au hotǎrât sǎ mǎ protejeze de bǎdǎrǎnia şi ameninţarea din acel oraş. Am vândut tot şi ne-am mutat aici. Poate asta şi doreau. Sǎ mǎ elimine.
EL (cu o incisivitate parcǎ regǎsitǎ): A rǎmas şefǎ ea cu gaşca. Insǎ dacǎ va veni aici, nu ştiu ce impact va mai avea aici în metropolǎ.
EA: Va gǎsi pe alţii ca ea, dar provenind dintr-un oraş de provincie, aici nu va mai fi şefă.
EL (împǎciuitor): Haide sǎ nu fim aşa pesimişti. Sǎ ne reechilibrǎm. Îti aminteşti exerciţiul extremelor?
EA: Extremele se atrag şi se echilibreazǎ într-un nouǎ ordine. Primeşte jocul calm. Acesta e un joc primejdios, ca un dans pe sârmǎ, te înclini, te reechilibrezi, însǎ nu îţi pierzi speranţa şi lupta. Atunci eşti cool, adicǎ eşti atractiv, cǎci ai viaţa şi lupta în tine.
EL (impresionat): Exact. Îţi aminteşti perfect.
EA (iscoditoare): Cine e autorul? Îmi dau seama cǎ ştiţi, dar nu înţeleg de ce l-aţi acoperit până la sfârşit. Pariul cu educativul şi ratingul nu v-a prea ieşit. Însǎ aţi salvat pe cineva şi îmi dau seama cǎ tot acest scandal ar fi atârnat prea greu pe umerii firavi ai unui adolescent fǎrǎ experienţǎ. Îmi închipui şi eu, adicǎ am trǎit şi eu experienţa şi pot spune cǎ am avut de tras în urma acestui scandal. Atâta îmi mai lipsea: procesul!
EL: Vina s-ar fi împǎrţit. Mǎ rog, dacǎ erai minorǎ rǎpundeau pǎrinţii.
EA: Nu eram. La momentul izbucnirii scandalului aveam deja 18 ani împliniţi.
EL: Atâta îţi mai lipsea: o adolescentǎ acuzatǎ de o faptǎ penalǎ. Iar eu instigatorul, corupǎtorul…
EA (râzând): Socrate, ce mai? Deci îmi spuneţi?
EL: E Roxxy.
EA (foarte surprinsǎ): Roxxy? Mi-era o prietenǎ foarte bunǎ. De ce nu mi-a spus?
EL: Eu i-am cerut ca sǎ nu se demaşte. Era prea fragilǎ.
Dupǎ o clipǎ de tǎcere : V-aţi mai întâlnit de atunci?
EA: Nu. Dar care a fost motivul care a îndemnat-o sǎ scrie?
EL: Avea unul... Mi-am dat seama mai târziu. Frustrarea.
EA (brusc conştientǎ de unele pǎrţile tulburi din trecutul ei şi al prietenei sale): Nu era din vina ei. Ci din a pǎrinţilor. Acum înţeleg mai mult tǎcerile ei. Ea ar fi dorit sǎ trǎiascǎ o frumoasǎ poveste de dragoste. Şi nu îi permiteau pǎrinţii. De aici tendinţa ei de a le consuma virtual. Mi-a mǎrturisit cǎ juca un joc ciudat second life în care şi-a gǎsit un partener arǎtos. Cred cǎ era atentǎ la cuplurile din liceu şi se uita cu coada ochiului la ele. Poate doza aceasta de frustrare şi invidie a deranjat în tonul articolului. De aceea, a scris articolul. De ce nu mi-aţi spus atunci? Poate o ajutam.
EL: Nu am vrut sǎ risc. Plus cǎ tu aveai problemele tale. Într-un fel e bine cǎ s-a terminat aşa. Prea multǎ presiune ar fi dǎrâmat-o psihic.
EA: Ati lăsat să pic eu de vină în locul ei. Nu ştiu dacǎ faptul că aţi ajutat-o să mascheze un lucru atât de rău, nu a infantilizat-o şi mai mult.
EL (continuându-şi firul ideii): Tot ce se poate. Însǎ pǎrinţii ar trebui sǎ îi deschidǎ gratiile ca sǎ înfrunte furtuna pe propriile picioare. Probabil cǎ ea se raporteazǎ nu la sine, ci la pǎrinţii ei, la gusturile şi la valorile lor. O ţin într-o închisoare şi orice evadare o face fericitǎ. Acel articol poate a fost primul exerciţiu de echilibristicǎ, prea periculos pentru puterile ei.
EA: Dupǎ câte ştiu e studentǎ la Cluj. Probabil se va reechilibra. Simt cǎ mǎ va cǎuta. Asta o va curǎţa de vinovǎţie faţǎ de mine. Nu doresc decât să văd că se întoarce la mine. Îmi e dor de prietena mea!
EL (parcǎ urmǎrind în aer un exerciţiu): Când cazi v-am spus cǎ vǎ sprijiniţi de cineva. Dacǎ aveţi norocul sǎ fie la timpul oportun. Ţineţi minte exerciţiul de pe sârmǎ?
EA: Din pǎcate acestea se consumǎ în interiorul nostru. Nu ne exteriorizăm dramele de teama de a nu fi judecaţi. Atunci... de unde ştim când cineva are nevoie de noi?
EL: Grea întrebare.
EA: Cred cǎ jocul acesta îl provocaţi frecvent.
EL (privind în trecut sau pur simplu la mersul pe sâtmǎ din prezent): Aşa trǎiesc eu. Mai cad, mǎ reechilibrez, sunt înfrânt azi, mâine obţin micile mele victorii. Dar trǎiesc sincer şi deschis. E drept, caut lucruri care îmi aduc ratingul pentru spiritul meu. Adicǎ primejdiile şi aventurile cele mai mari. Numai aşa învǎţ ceva despre mine şi viaţǎ.
EA: Şi prin urmare sunteţi cool, adicǎ în centrul atenţiei.
El: Exact. La fel şi tu.
Se ridicǎ amândoi simultan, ies de la terasǎ, îşi dau mâinile, se mai sprijinǎ încǎ o datǎ cu vigoare şi energie în spirit şi braţe, apoi se despart în direcţii diferite. El continuǎ sǎ meragǎ pe stradǎ şi ajunge la maşina sa parcatǎ. Se urcǎ în ea, într-o nouǎ baie de cǎldurǎ zǎvorâtǎ înǎuntru maşinii şi apoi de-abia suflând, pune cheile în contact, le învârte cu grijǎ de frica unei explozii pricinuite de caniculǎ şi demareazǎ cu destulǎ uşurintǎ de parcǎ el şi maşina lui s-au volatilizat în aerul prǎjit din vǎzduh..

INTERMEZZO. INT. LICEU. ZIUA.
O pauzǎ obişnuitǎ. Lumea se foieşte, îşi deschide aripile sǎ zboare din coridoarele colorate trist. Mii de ochi discreţi îşi cautǎ printre ei defectele. Se simte o camerǎ de filmat care pluteşte singurǎ şi neobservatǎ de nimeni în universul lor. Capteazǎ aspecte inedite, cuvinte rǎtǎcite, şi mai ales de pe chipurile lor de marmurǎ gesturi nevinovate. Sunt încrezǎtori cǎ toatǎ lumea ar trebui sǎ cadǎ la piciorele propriei persoane. Camera întinde reţeaua infinitǎ de linkuri între persoane şi apar pe ecran chipuri care îşi aruncǎ vorbe rǎutǎcioase într-o stranie alchimie, doar de ele înţeleasǎ. Fiecare elev se simte urmǎrit şi le face o plǎcere deosebitǎ sǎ fie în centrul atenţiei şi a lumii create de fiecare, special pentru ei. Bârfa are aplicaţie în trecutul cel mai îndepǎrtat, de unde scormoneşte secrete care de-abia aşteaptǎ sǎ înfloreascǎ în colţul unei guri şi sǎ-şi ia zborul în liceu şi în oraş. Fetele sunt cele mai mari consumatoare de bârfe, însǎ nici bǎieţii nu se lasǎ mai prejos. Cauza profundǎ: plictisealǎ şi lipsǎ de ocupaţie. Cauza imediatǎ: invidia şi concurenţa acerbǎ în vânǎtoarea de bǎieţi sau de fete.

O voce off. Camera se plimbǎ pe la fiecare prinzând pentru un moment câte un prim-plan.
Bârfe, bârfe, bârfe! Uite la aceastǎ fatǎ. (Mai mulţi ochi se lipesc de ea şi o jupoaie de mǎşti).
Uitǎ-te cǎ s-a dat cu autobronzant şi ce urât aratǎ şi cum s-a machiat. Şi ce bondoacǎ e, ca o scrofiţǎ… (hilaritate în jurul ei).
Cealaltǎ fatǎ de colo încǎ e cuminte foc, însǎ nu mai are multe şanse, datoritǎ unui trecut cu multe pete. Tocmai i le-am descoperit (râde multimea).
Bǎiatul de colo cu pistrui şi drǎguţ, e serios de când l-a fǎcut mǎ-sa, dar asearǎ a fǎcut-o latǎ. Se mai întâmplǎ, da numai între bǎieţi (aplauze).
Asta de lângǎ geam face pe intelectuala. Sta toata ziua pe hi5, da nu stie sa vorbeascǎ in societate, iar la fiecare vorba, îsi tradeazǎ originea rurala (Huo! Huo).
Asta e curva noastrǎ. A vrut sa intre in cercul nostru de prieteni cu bani. Am avut-o fiecare si am amǎgit-o cu lovele (Strigǎte de YEAH, YEAH, MY BABY). Fiecare o ştie, dacǎ nu aflǎ şi alţii mai departe.
Hei, everybody, invitǎm toatǎ clasa la party-ul meu. La clubul Paradise. (Cu semne semibscene cǎtre o fatǎ din grup) Însǎ, colega, nu stiu daca ar fi bine sǎ mai vii acolo, cǎ sunt spriţuri tari, ştii tu de care (şuşoteli, râsete înfundate, iar ea rǎmâne nǎucitǎ locului cu lobii urechilor purpurii).
Camera se apropie de a altǎ fatǎ care primeşte un mesaj pe telefon. Se poate citi mesajul: Atenţie gagica! Dacǎ nu îţi vezi de treaba ta şi te dai la prietenu meu, îi voi spune când te trǎgeai anu trecut prin club cu cine apucai. El nu ştie, da aflǎ. Şi dacǎ te mai vǎd îti sparg dantura. Înţeles? Ea îşi striveşte printre dinţi un fuck you, ticǎloasa naibii, dar privirea îi este întunecatǎ de furie.
Un leader de grup grǎsan şi vulgar îi spune unei tinere intruse frumuşicǎ şi sexy dintr-a noua, dupǎ ce a chemat-o la o parte, la un metru, doi de gaşca care ştie bine care e manevra, tocmai lângǎ WC. Camera se apropie de ei în timp ce el îi explicǎ fetei cum e şmenul: Tu, fǎtuco, vǎd cǎ te dai pe lângǎ noi. Noi te primim în gaşca noastrǎ şi îti oferim distarcţie şi de toate cele. Ţine bine minte, eşti bunǎ atâta cât ne faci pe plac şi te distrezi alǎturi de noi, adicǎ dacǎ bem, bei şi tu şi mergi unde mergem şi noi şi dacǎ vreau eu sau altul sǎ ţi-o tragem, te culci cu noi fǎrǎ figuri, dacǎ vrei sǎ ne fii prietenǎ. Dar îti spun sǎ înţelegi, cǎ n-ai experienţa destulǎ, cǎ dacǎ începi sǎ preiei iniţiativa altfel decât vrem noi, o sǎ auzi cǎ ai fǎcut şi ce nu ai fǎcut şi vei mânca şi ce n-ai mâncat. Iar toatǎ lumea crede gaşca. Aşa cǎ ciocu mic şi joc de glezne! Murmure de aprobare a gǎştii care rǎspunde ca un automat, deşi nu a auzit nimic sau aşa se pare
Camera de filmat se îndepǎrteazǎ, iar zarva multimii de elevi se stinge treptat.

INT. LIVING COORD. ROXXY.
Roxxy e udǎ leoarcǎ de la ploaia de afarǎ. Are o privire hǎtuitǎ. În ochii ei se simt disperarea şi un clocot al emoţiilor de tot felul, sub o aripǎ sumbrǎ.

EL: Spune, Roxxy, de ce ai venit? Poate te-a vǎzut cineva…
EA: E noapte. Plouǎ torenţial. Nu m-a vǎzut nimeni.
EL: Despre proces vrei sǎ îmi spui ceva? Ţi-am spus cǎ nu voi spune la nimeni, fii liniştitǎ!
EA: Îmi pare aşa de rǎu. Îmi vine sǎ mǎ arunc undeva, da nu ştiu dacǎ rezolv ceva. Vǎ rog sǎ clarificaţi totuşi. Lui Lorry i se întâmplǎ lucruri oribile. E atât de frumoasǎ şi inteligentǎ, însǎ prin felul ei e atât de impopularǎ, invidiatǎ în şcoalǎ. I s-au fǎcut nişte mizerii infernale. Şi e nevinovatǎ.
EL: Nu trebuia sǎ-ţi cer sǎ scrii despre cupluri. Uite unde s-a ajuns. Nu aveam de unde şti cǎ o chestie aşa de nevinovatǎ, în fond, va aprinde atâtea polemici, controverse şi rǎutǎţi.
EA (cu un fel de demnitate) : Eu sunt vinovatǎ cǎ am folosit cuvântul vulgarǎ când vorbeşte şi când sǎrutǎ. În context mǎ refer clar la faptul cǎ se sǎrutǎ în vǎzul lumii, înghesuiţi unul în altul, de parcǎ şi-ar fi fǎcut, mǎ iertaţi, alte chestii, fǎrǎ fricǎ de profesori de copiii mici din clasa I. Nu m-am gândit cǎ dacǎ e fata comandantului de poliţie va înainta o plângere la poliţie.
EL: La judecǎtorie.
EA (resemnatǎ): La poliţie, la judecǎtorie, tot una e. Sunt pe o mânǎ. Vǎ rog sǎ mǎ deconspiraţi. Nu vreau ca Lorry sǎ mai pǎţeascǎ ce a pǎţit. E nevinovatǎ. Mǎ rog, ea e destul de îndrǎzneaţǎ şi calmǎ totuşi, deşi numai eu ştiu ce e în sufletul ei. Mai discutǎm uneori împreunǎ. Însǎ ea nu îşi aratǎ suferinţa. O suportǎ cu demnitate.
EL (foarte antrenat în discuţie): Mi-am asumat eu toatǎ vinovǎţia. Am spus cǎ am vorbit pe messenger cu foarte mulţi elevi despre cuplurile din liceu. Nu au decât sǎ verifice. Mai discutam cu elevii, ceea ce e adevǎrat. Eşti acoperitǎ, fii fǎrǎ grijǎ!
EA: Însǎ toţi o vor persecuta pe Lorry. Am auzit cǎ vrea sǎ o pedepseascǎ exemplar gaşca Laurei. Am auzit dintr-o sursǎ sigurǎ. Vor sǎ o mute din oraş.
EL: Cine ţi-a spus? Poate sunt bârfe.
EA (cu ferealǎ): Nu pot sǎ vǎ spun. Mi-a zis sǎ nu o bag în povestea asta. De când cu procesul Dv. toţi fug ca şoriceii de motan. Nimeni nu mai ştie nimic. Persoana aceasta mi-a zis sǎ îi atrag atenţia lui Lorry, cu care sunt prietenǎ, sǎ se gândescǎ sǎ plece. Spre binele ei. Altceva nu mi-a mai spus: cine i-a spus, de la cine vine mesajul. Dar e clar cǎ de la Laura şi gaşca ei, care bagǎ în sperieţi tot oraşul. Nimeni nu mai îndrǎzneşte sǎ le zicǎ ceva, cǎ ei fac legea aici în oraş.
EL: Şi cum sǎ te bag eu pe tine în cǎcatul ǎsta? Tu ai problemele tale cu pǎrinţii tǎi.
EA (înfricoşatǎ): O, cred cǎ m-ar spânzura, sǎ ştie una ca asta. Tatǎl meu e un dur, mǎ bate din orice. Dar mai bine sǎ o pǎţesc eu decât Lorry care e total inocentǎ. Ea îndrǎzneşte sǎ fie altfel decât alţii, nu se aliniazǎ la standardele celorlalţi şi de aceea e pedepsitǎ.
EL: Cum se poate?
EA (care auzise bârfele astea de la colegi): Pǎi dacǎ nu bei, nu consumi droguri, nu te culci cu ei şi îndrǎzneşti sǎ fii independentǎ şi sǎ te porţi altfel decât se obişnuieşte, ei îţi gǎsesc defecte poate mai mici sau la fel ca a lor pe care le exagereazǎ, le pun în alte contexte defavorabile şi te-ai ars.
EL: Voi încerca sǎ îi vorbesc Laurei sǎ o lase în pace.
EA (cu înţelepciune): Nu vǎ va asculta. Ei le ştiu pe ale lor. Vǎ va râde în nas. Ei vor un ţap ispǎşitor şi acela trebuie sǎ aibǎ portretul robot al duşmanului lor cel mai obişnuit. Şi anume unul care îndrǎzneşte sǎ gândeascǎ independent şi original. Şi ea e Lorry. Uitaţi-vǎ la DIVA. Pe ea nimeni nu o supecteazǎ cu nimic. Ea e un bun manechin, cu reclamǎ comme il faut încǎ. Ea stǎ prin cubluri de fiţe pe la Cluj, se culcǎ pe bani cu unii cu alţii, se îmbracǎ extravagant, cu gusturi îndoielnice. Însǎ e popularǎ pentru cǎ e ca ceilalţi. E de consum. Şi asta place bǎieţilor. Fetele o bârfesc, dar e cinizatǎ de viaţǎ, nu mai simte nimic, îi place zgomot mare în jur, sǎ fie muzicǎ şi chefuri, chiar dacǎ ǎstea o consumǎ şi va rǎmâne o ştoarfǎ în scurt timp, o femeie de nimic. E prea repede. Consumǎ totul rapid, ca sǎ iau o expresie din francezǎ, elle brule les etapes, nu mai simte romantism, nu mai are sentimente, dorinţe proprii, nimic. Ea trǎieşte în jugul unei societǎţi care vor sǎ (o) consume. Atât!
EL: Impresionant ce îmi spui. Mǎ voi gândi sǎ o ajut pe Lorry şi sǎ nu te bag în treaba asta pe tine.
EA: Mulţumesc. Noapte bunǎ.
O conduce spre uşǎ, într-un fel intim şi protector, de parcǎ ar fi sosia lui, de parcǎ ea ar fi perechea lui neştiutǎ, ca spirit, ca duh, şi totuşi inaccesibilǎ ca trup, şi totuşi diafanǎ, sensibilǎ şi fragilǎ într-o lume care trǎieşte zgomotos din toţi rǎrunchii.




INT. DORMITOR. COORD. SI SUZI.
SUZI (stǎ la monitor, cu spatele spre el): A plecat?
El (pe dormezǎ): Da, a plecat.
SUZI (ironicǎ): E frumoasǎ.
El: Da, e frumoasǎ.
SUZI: Ea este autorul articolului?
(El, îngândurat, tace)
SUZI: V-am auzit.
EL: Da, ea este.
SUZI: O demaşti?
EL: Nu.
SUZI: De ce?
EL: Aş rǎmâne la fel de culpabil. Sunt complice şi instigator.
SUZI (sadicǎ). Şi încǎ cum!
(cu un acces de furie) Eşti corupǎtor abject de tinere. Eşti mai rǎu ca Socrate.
El: Da… poate…
SUZI: Şi nu zici nimic?
El (la fel de absorbit de ceea ce ar trebui sǎ facǎ): Ce?
SUZI (scârbitǎ). Laşule! Perversule! Nulitatea lumii în care trǎieşti!
EL (la fel de absorbit): Cine?
SUZI: Tu, mizerabilule! Om fǎrǎ caracter! Mâine plec.
EL (de parcǎ nu ar auzi nimic în jur, iar mintea şi povestea aceasta i-ar face clickuri aiurea în sinapsele şi reţelele complicate ale minţii umane): Ce?
SUZI (pronunţând rar): P L E C
El (parcǎ trezindu-se): Unde?
(se uitǎ alene la ceas) La ora asta?
SUZI: Plec definitiv din viaţa ta de tâmpit penal. Mâine îmi caut chirie în oraş, mai stau un an în liceu şi nici nu mai vreau sǎ aud de acest târg de doi bani.
EL (cu o umbrǎ de revoltǎ): Mǎ laşi? Pe mine?
SUZI: Da’ pe cine? Cǎ nu pe mǎ-ta!
EL: Bine…
Absorbit de o tensiune care de-abia aşteaptǎ sǎ se reverse din coridorul strâmt al discuţiei lor). Cu o condiţie…
SUZI: Spune, da repede, cǎ mǎ înfurii cu monosilabele tale nenorocite!
EL: Sǎ ne despǎrţim frumos. Nu ne enervǎm… Frumos… Frumos…
SUZI: De acord. Mulţumit? Nu mai zic nici o vorbuliţǎ.
EL: Nu aşa.
SUZI: Da cum? Mǎ uit drǎguţ la tine, zâmbesc, nu e bine?
EL: Nu ai înţeles nimic. Nu aşa!
SUZI (uitându-se spre el cu ochii ei frumoşi încordaţi): Da’ cum?
EL: Ca de obicei…
SUZI: Nu te înţeleg…
EL: Sǎ ne descǎrcǎm de tot, sǎ împǎrţim tot.
SUZI: Ce vrei sǎ spui? Ai ceva de împǎrţit cu mine? Nu avem de fǎcut nici un partaj. Fiecare îşi ia ce e a lui.
EL: Nu în seara asta.
SUZI (explicitǎ): Cǎ nu-mi fac bagajul acum, stai liniştit…
EL: Atunci o mai pot avea?
SUZI: Ce anume vrei? Spune ce doreşti!
EL: Pe tine.
SUZI: Nu te mai iubesc de mult, ştii bine.
EL (încet): Ştiu. Nu despre asta e vorba.
SUZI: Da despre ce? Ce mama dracului mai vrei?
EL (cu resemnare): Sǎ…
SUZI: Sǎ ce?
EL: … ţi-o…
SUZI: Ce? Ce? Ce? Da spune o datǎ cu toatǎ gura! Nu mǎ ţine în suspans!
EL (aproape bolborosind chinuit de tensiune): Sǎ…ţi-o … mai… trag… o… datǎ!
EA (brusc iluminatǎ): Ah…Asta era?
E : (sfios, încet, încruntat în sine, greoi ca un adolescent în fatǎ primei experienţe erotice): O datǎ!
EA (surâzând ca pentru sine, indiferentǎ şi grǎbitǎ sǎ termine toatǎ tevatura asta, dar totuşi fermǎ în decizii): Ultima datǎ! (dupǎ un pic de gândire) Fie. Dacǎ asta e condiţia. Şi dupǎ aia gata.
Camera se depǎrteazǎ. Scârţâitul patului se aude ritmat, impersonal, parcǎ mai lipsit de convingere, ca o despǎrţire, ca o revǎrsare de ape, care nu mai au rǎbdare şi chef sǎ stea îngrǎdite de stavile.

INT. APARTAMENTUL LUI ALTA. UNA E IN VIZITA. DUPA-AMIAZA.
Una o viziteazǎ pe Alta şi, în faţa unei cafele aburinde şi a unei ţigǎri, stau la taclale cufundate comod fiecare într-un fotoliu.

UNA: Ce mǎ bucur cǎ m-ai invitat şi am putut veni! Rar ne mai vedem cu serviciurile noastre. Sevici, bucǎtǎrie, copii, bǎrbaţi, ioi bǎrbaţii ǎştia nu i-ar fi fǎcutǎ mama lor, da numa fete, cǎ ele nu-s aşe strîcate sǎ umble numa dupǎ sex (râd binedispuse, cu gura umedǎ de cafea şi tutun). Nu avem noi o clipǎ de libertate ca pǎ vremuri, când eram coleje de liceu.
ALTA: Ce a trecut vremea, tu! Acuma eram la banchet. Pǎcat cǎ nu am avut mai multǎ libertate, din cauza lui Împuşcatu. Când îi vezi pe copiii ǎştia... Apropo, ce-ţi face fata?
UNA: Îşi face temele. Aşa cred. Cǎ truda îi mai poate urmǎri pe copiii ǎştia. Cu celularele ǎstea şi messul lor, îi vezi pǎ aiurea. Nu ştiu de unde aş putea afla ce mai face fie-mea în oraş. Tu eu nu ştiu de-a mea, da pe-ale altora le cunosc tare bine. Uite mǎ duc la coafor şi stau de vorbǎ cu coafeza şi ce aud, te cruceşti nu alta. Pǎi nişte mucoase de-astea se cred cucoane. Or fi mâncat ele sex mai devreme, da sǎ le vezi cǎ la vârsta noastrǎ or fi babe. Pǎi se îmbatǎ ca nişte scroafe, astea le-am învǎţat noi? Pǎi dacǎ ne prindea mama, ne rupea picioarele, de nu mai cǎlcam noi clubul sau dracu ştie pe unde umblǎ acuma. Cǎ zic cǎ merg la un suc şi când colo îs pîn BMW cu bǎrbaţi de-ai noştri, tu. Cǎ s-o bolunzit lumea. Eu nu ştiu ce-i cu ea cǎ şi atâta televizor nu-i bun.
(Alta reacţioneazǎ la fiecare replicǎ şi vorbǎ de spirit a lui Una cu intensitǎţi felurite de hohote de râs).
ALTA: Da fata ta mai vorbeşte cu tine? Îţi mai spune câte ceva de pe la liceu?
UNA (revoltatǎ parcǎ): Da de unde. Când îs acasǎ, stǎ pǎ internet. Zîce cǎ şi-o terminat temele. Nu zîc nu, cǎ are note bune. Cǎ altfel, acolo m-aş duce în faţa directorului şi a colegilor şi vai de tenul ei. Da-i cuminte. Sǎ înveţe şi dupa aia chefuri când or cǎştiga ş-or trǎi pǎ banii lor. Io i-am fǎcut program: în zilele de lucru la ora 10 îi acasǎ, iar în uikend la ora 2 noaptea fix, e în pragul uşii. Am zîs cǎ gagiu nu are voie sǎ aibǎ numa dupǎ bac. Pǎi noi am avut prieten? Şi nu ne-o crǎpat pǎsǎrica (râde zgomotos). Doamne ce bolunzǎnii spun!
ALTA: Tu uite ce am auzît…
UNA (foarte curioasǎ): Bârfǎ bunǎ din oraş? Ia s-o auzim şi pǎ asta…
ALTA: Cǎ ar fi un sait pǎ netul ǎsta unde am putea afla tot despre odraslele noastre şi ce mǎnâncǎ acasǎ. Zîce ca au angajat nişte pipǎraţi, de ǎia cu pozele, şi îi filmeazǎ tǎt.
UNA (foarte interesatǎ): Unde-i asta cǎ merem sǎ vedem filmu? Îl cumpǎr oricât ar fi.
ALTA: Da tu ia acolo îi pǎ calculatoru ǎla (aratǎ pre masǎ la un aparat mai mic decât un televizior). Şi îi gratisǎ mǎgǎoaia aia.
UNA: Da io nu ştiu umbla pǎ el, în afarǎ de programu de la servici. Cǎ tǎt i-am zîs fetei mele, învǎţǎ-mǎ şi pǎ mine, da nu vre, zîce cǎ nu se mai învaţǎ cal bǎtrân, asta-i citire de la mine, cǎ-i deşteaptǎ. Ţuc-o mama, cǎ ea învaţǎ tǎt din ce-i spui io.
ALTA: Da io mai ştiu ceva calculator cǎ prichindelu meu îmi mai aratǎ.
(Se duc spre mǎgǎoaie şi Alta apasǎ pe un buton).
Au cum îi fierbe combustibilul înǎuntru. Io mǎ tot mir de tehnica asta. Ia sǎ videm cǎ s-o aprins tot calculatorul.
Zîce cǎ pǎ sait o cheamǎ culǎ sau colǎ. Nu ştiu cu precizie.
UNA (o completeazǎ): Cul vrei sǎ zîci cǎ io am auzît pǎ coafeza mea zîcând despre o fatǎ cǎ e culǎ şi basculǎ. Cam aşe ceva.
ALTA (desparte pe litere): Nu iese. Ia sǎ vedem ce-mi aratǎ Google-ul? C O O L. Cred cǎ aşe sǎ scrie. Iatǎ cǎ o apǎrut. Aratǎ bine saitu. Ia stai, ne uitǎm la cel mai vi-zu-a-li-zat articol. E despre cupluri ce-le-bre în liceu. No, ia sǎ vedem. Deschidem. Citeşte un pic şi dintr-o datǎ exclamǎ: Ni tu pǎ fata ta aici.
UNA (foarte surprinsǎ şi încântatǎ deopotrivǎ): Ce? Ce? De bine? Nu?
ALTA: Cǎ are prieten pǎ Ionuţ Neag
UNA (gândindu-se mai bine): Vecinu-meu?
ALTA (roşindu-se parcǎ la faţa ridatǎ): Da, şi cǎ, Doamne cǎ mi-i ruşine sǎ zîc…
UNA (sare în sus negǎsindu-şi locul): Ce tu? Cǎ mǎ omori cu zîle… Fata me. Ioi cǎ tǎte transpiraţiile mǎ apucǎ.
ALTA: Cǎ sǎ linje cu iel pǎ coridoare toate pauzele…
UNA (apucându-se de pǎr şi de ce apucǎ): Tu, nu-mi vine sǎ cred. Ionuţ îmi linje fata? Nu-mi vine sǎ cred. La directoru mǎ duc mâine sǎ vǎd cum stǎ treaba, da nu mǎ las…
ALTA: Uite tu la comenturi ce scrie.
UNA (cǎutând o soluţie): Ce?
ALTA: Cǎ nu e cum sǎ ţîne. Cǎ ar umbla din floare-n floare…. Şi cu cinci bǎrbaţi o datǎ…
UNA (şocatǎ de-a dreptul): Adicǎ îmi face fatǎ curvǎ?
ALTA: Cam aşa ceva.
UNA: Da precis la ea sǎ gândesc când scriu?
ALTA: Da la ea tu, ea e Ady P., zîsǎ DIVA.
UNA (foarte decisǎ pentru a-şi restabili onoarea fetei): Tu, io mǎ duc la directoru? Cum îndrǎznesc ǎştia de la coolǎ sǎ-şi batǎ joc de fata me? Ce? A lor îs mai rǎsǎrite. De-aia tǎt râdeau ţaţele alea de la coafezǎ când le zîceam, no cǎ fata me nu-s de ǎlea. Da asta e bârfǎ în tǎtǎ regula. La avocaturǎ cu cine o scris articolu şi comentu, cǎ ǎla nu-i tǎt la cap. Da ţi-i scarpin io. Cine o zîs asta?
ALTA: Nu scrie.
UNA: Nu ţ-am zîs cǎ sǎ ascund? Îs nişte laşi. Da îi scot io din fundu pǎmântului. Ş-o gǎsît ei nǎnaşe…
Una se ridicǎ, însǎ e gatǎ sǎ cadǎ jos, dacǎ Alta nu i-ar fi apucat braţul. Încet cea dintâi e târâtǎ spre ieşire, clocotind de nervi şi mânie . Una coboarǎ pe scǎri foarte necǎjitǎ, iese pe stradǎ, dar nu vede pe nimeni în cale. Mǎşinile claxoneazǎ, dar ea se gândeşte mereu cum a ajuns fiicǎ sa curvǎ, cǎ ea a îngrijit-o foarte tare bine şi nu i-a lipsit nimic din educaţia ei.

Prin câteva luări de cuvânt am analizat romanul lui Alexandru Jurcan Cei rămaşi pe pământ. Prima intervenţie a avut loc la lansarea de la sediul Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj (moderator Irina Petraş), joi, 24 iunie 2010, ora 13, unde au prezentat Irina Petras, Radu Ţuculescu, Rodica Matis, Victor Cublesan, Dinu Bălan. In data de 28 iunie 2010 la Radio Cluj, Dan Moşoiu a realizat emisiunea Alexandru Jurcan si invitaţii săi, unde romancierul şi subsemnatul au discutat despre cartea recent lansată şi despre gruparea literară din Huedin – Claviaturi. Mai jos sunt câteva gânduri despre roman.
Prin numeroasele sale apariţii editoriale, Alexandru Jurcan a devenit o prezenţă constantă în peisajul literar clujean. Romanul său Cei rămaşi pe pământ (Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2010) este construit în trei părţi: un roman nu foarte substanţial al geloziei, un travelogue (jurnal de călătorie) al personajului narator în Franţa, călătorie considerată ca paleativ pentru vidul în care se zbate personajul şi, în fine, o navigare aparte à la John Fowles, dublată de o sensibilitate buzzatiană, printre cărţile simbol ale naratorului privite ca staţii spre o căutare a unei identităţi schizoide, de tip postmodern. Alexandru Jurcan a închegat cateva drame reuşite: a geloziei ca sentiment stihial, a nelocului în lume pe scheletul unui roman (post)apocaliptic – venirea unui asteroid, cu conotaţii simbolice. În fond, ameninţarea asteroidului este o metaforă epică pentru sfârşitul lumii existent în fiinţa noastră.
Proza de faţă se vrea una a cotidianului sordid, ceea ce, aparent, îsi asumă unele riscuri de a cădea în gratuit şi trivial. Însă poezia, pe care o are autorul în fiecare fibră, stinge asperităţile şi aluviunile lui grosiere într-un fel incredibil. Simţul naturii cu corolarul ei floral e pregnant. Cotidianul îşi cheamă faldurile de poezie, care încantă cel mai mult în ficţiunea de faţă. Epicul e sprinten, alert şi cartea se citeşte cu o reală plăcere. Cred ca autorul a descris foarte bine sentimentul de panică apocaliptică provocată de venirea asteriodului – un sentiment fiinţial al postmodernilor. Descrie fin şi precis convulsiunile lui care se prelungesc chiar şi în apele Senei sau ale Oceanului în minunate descrieri. Proza vorbeşte despre dezrădăcinaţi, iar personajul narator îşi caută capitolele şi personajele ca la John Fowles, în jocul plin de culoare provocat de realitate si imaginaţie. Paginile călătoriei prin capitolele ficţionale e unul care desţeleneşte terenul arid al lipsei de identitate a personajelor (numele lor sunt banale într-un mod sugestiv: Septi, Nati, Nico, Lavinia). Din această călătorie livrescă răzbate vibrant elogiul ficţiunii şi al cărţii cu teritoriile ei vaste: „Te poţi îmbolnăvi de ficţiune? Iubeam atât de mult cărţile, încât au invadat pământul, înlocuind ce era de înlocuit? S-a instalat… livrescul pe pământ ca să ne salveze de la apropiata Apocalipsă? Avusese loc vreo explozie nucleară şi, în hăul creat, Dumnezeu a aşezat ceea ce anumiţi oameni aveau în inimile lor? Poate deveni ficţiunea mai reală decât Realul?[…]” (p. 154)
În fond, în carte e vorba de confruntarea dintre lumea pură a ficţiunii şi dintre cea a materialismului sordid. Personajul narator este simbolul unui spirit aflat într-o teribilă degringoladă, pândit mereu de vidul materialist. Parisul pare să fie paleativul acestui dezrădăcinat al secolului nostru. Parisul are unda lui de elogiu şi iubire. Franţa este pentru personajul narator a doua patrie şi a doua lui iubire, deşi meleagurile natale pline de bălegar îl cheamă plin de ispite şi de dureri vechi, nealinate. Nici Franţa nu-l vindecă de răul metafizic provocat de venirea asteroidului sau de vidul sufletesc. Recursul la ficţiune pare o soluţie plină de miez şi de vervă epică.
Scenele curg pline de nerv epic ca un puzzle pentru a realcătui tabloul unei lumi într-o degringoladă metafizică. „Cei rămaşi pe pământ” sunt până la urmă cei care suferă şi sunt vii, într-o lume plină de fantoşe fabricate de o societate postmodernă prea alambicată şi lipsită de substanţă. Chiar personajele sunt friabile şi inconsistente ca substanţă epică, copiind faţa nevăzută a unei lumi fragmentare. Alexandru Jurcan merită felicitat pentru stăpânirea savantă a frazării, pentru concizia şi substanţa poetică a prozei sale. Pe alocuri, proza tinde spre concizie şi aforism.
Cartea, scrisă în registrul grav alimentat de o dramă a destrămării sufleteşti, nu deţine obişnuita doză de umor care pigmentau până acum dramele personajelor. Romanul muşteşte de melancolia secolului nostru lipsită de repere trainice. Pe lângă inconsistenţa şi vidul provocate de lipsa de identitate a personajelor şi a lumii în care trăiesc, tristeţea provocată de singurătatea lor e sentimentul care persistă mult timp după lectură.



Dinu Bălan

Parcǎ trǎim în lumi paralele. O lume a realitǎţii plǎcute sau neplǎcute – fiecare şi-o creeazǎ, dupǎ putinţe şi minte – şi, pe de altǎ parte, o lume mass-media. Ne-am schizofrenizat. Ies la şosea, prima idee ce îmi vine este accident. Vǎd un ins mai ciudat, apare cuvântul infractor sau interlop. Vǎd un politician – gata corupt. Vǎd o tipǎ mai „dezbrǎcatǎ” – curvǎ. Pǎi, presa ne-a tâmpit cu totul. Ne dǎ chestii de-astea prefabricate şi ne manipuleazǎ psihic. Gata, nu mai vreau ştirile ProTV de la ora 17. Prefer sǎ gândesc eu, sǎ vǎd eu realitatea cu propriii mei ochi. Unde sunt accidentele, curvele, corupţii, interlopii? Astea sunt excepţii, dar ei au o putere fascinantǎ asupra psihicului nostru şi noi creǎm ratingurile la televiziune, pentru cǎ suntem înclinaţi spre rǎu.

Dar lucrurile normale unde sunt? Dragostea, prietenia, bunele maniere? Sunǎ aiurea. Cred cǎ suntem puţin sǎriţi de pe fix. Numai lucruri de senzaţie ne mai impresioneazǎ. Iatǎ cǎ mass-media şi-au atins scopul.

Atunci de ce vǎ invit spre jurnalism? Dintr-un motiv foarte simplu. De a fi voi înşivǎ eroi şi a le râde în nas apariţiilor trucate de pe TV. Atrageţi lumea prin lucruri simple, dar consistente. Dacǎ apǎrem în presǎ, suntem oare de pe altǎ planetǎ? Da, pentru cei care sunt obişnuiţi sǎ stea pe margine mereu, pentru cei frustraţi. Însǎ pentru un om cu scaun la cap, nu înseamnǎ foarte mult, doar dacǎ fiţele şi vedetismele îl dilatǎ pânǎ la o explozie agonizantǎ.

Jurnalismul înseamnǎ un nu cocalarismului şi fumurilor de piţipoancǎ, pentru cǎ aici vǎ arǎtaţi voi înşivǎ, nu maşinile bengoase, ochelarii de soare etc., ci stilul şi inteligenţa în acţiune. Cocalarii şi piţipoancele în mod normal nu prea au ce cǎuta în jurnalism, numai dacǎ au devenit cumva un caz social. Deci fiţi voi înşivǎ, fiţi cool, spuneţi un nu decis pasivitǎţii, lenei şi comoditǎţii. Fiţi voi eroii propriei voastre vieţi, nu marionete media. Faceţi pasul spre luminile afirmǎrii! Credeţi în lucruri imposibile! Cu voinţǎ, transpiraţie şi consecvenţǎ, ele chiar devin posibile.



Dinu Bǎlan

Ianuarie 2007, Beverly Hills

Dragă Dinu,

Îţi trimit, cam talmeş-balmeş, nişte date despre cărţi şi filme.
Cronici: Almost Adam a avut vreo 2,ooo reviews în US (adaug o listă parţială de câte edituri străine l-au publicat, şi ca curiozitate, o cronică în ebraică – limba Bibliei!)
Amazon Beaming a avut cel puţin 500 de cronici numai în US.
Cărţile literare, Întoarcerea şi Oaza, mai puţine cronici, fireşte. Încă se găsesc multe cronici pe internet. Eu, în general, nu păstrez cronicile.
Dar trimit nişte profiluri de pe internet ale cărţilor şi filmelor.
Cred că poţi vedea că şi cărţile şi filmele, şi cele personale, şi cele mai “de mase” au toate un caracter de deschidere de gen nou ori topică nouă – adică trăsătura mea cea mai cunoscută ca scriitor român, experimentarea şi îndrăzneala atacării a ceva neîncercat, chiar dacă aparent dificil.
De pildă, ca scenarist mi-a plăcut să scriu în multe genuri. Obsessive Love e o docudramă psihologică, iar Friday the 13th un horror thriller care mi-a plăcut pentru că trebuia scris pentru 3-D – tridimensional. Din păcate regizorul l-a montat foarte inferior, şi a scos nişte scene cheie care au provocat între noi un conflict artistic major, şi mi-am retras numele de pe creditul de scenarist. Însă toate istoriile genului thriller de aici mă pomenesc, cartea lui Peter Brake de pildă, cu interviuri personale.
Câteva cărţi de critică ori de marketing au citat opera mea deja. A philosophy of mass art, de pildă, vorbeşte de Almost Adam.
Filmele mele sunt în general necunoscute în România.
Nobody’s Children nu cred că a jucat în România, unde acum subiectul orfanilor e foarte frecvent şi neoriginal, dar când filmul nostru s-a făcut, în 94, era un act de îndrăzneală. Alătur cronica din cunoscuta publicaţie Hollywood Reporter. A propos, de coincidenţă hazlie, star-ul internaţional de azi din Children of Men, Clive Owen, a jucat în filmul nostru atunci, despre orfanii din România.
A sosit un pachet de cărţi? Sunt gata să trimit altul. Vom vorbi la telefon.

Happy New Year,
Petru Popescu

22 septembrie 2004
Bucureşti


Dragǎ Dinu Bǎlan,

Citind în Tribuna, un eseu despre Teofil Rǎchiţeanu, mi-am dat seama cǎ ai un talent rar, care ar fi pǎcat sǎ se risipeascǎ sau sǎ nu-ţi aducǎ o mare carierǎ, în care încep sǎ cred. De aceea, îţi trimit câteva din cǎrţile mele recente şi publicaţii pe care le editǎm, ca şi invitaţia de a colabora la COLUMNA LUI TRAIAN, pe care, începând din octombrie anul curent, o voi reedita. Te rog sǎ nu eziţi sǎ mǎ cauţi sau sǎ-mi dai un semn, confirmînd, dacǎ este, dorinţa de a scrie la COLUMNA; dar, deopotrivǎ, şi câte ceva despre dumneata, cǎci, din pǎcate, nu ştiu decît cǎ eşti un talent.
Îmi poţi propune şi teme care te preocupǎ, dar cred cǎ ar fi oportun sǎ le stabilim, mǎcar în aceastǎ fazǎ, înainte de a hotǎrî o rubricǎ.
Mi-ar face plǎcere sǎ aflu cǎ ai primit aceastǎ expediţie şi, evident, un punct de vedere.

Cu cele mai calde bune-dorinţe,
Artur Silvestri

De 1 Mai a.c., mi-am permis lectura cartii Sentimente de Felicia Mircea (Editura BRUMAR, Timisoara, 2010). A fost o lectura captivanta si nu am renuntat la ea pana ce nu am terminat-o. E o carte in gen popular pe care o prefer inaintea zecilor de carti sofisticate si pretins intelectuale care zac necitite in literatura noastra contemporana. Adica are epica, e doldora de fapte, are fluenta narativa, te tine in suspans.

Nu voi face aici o demonstratie, insa motivul hazardului, tipul criminalului insetat de razbunare, elementele de thriller si de roman detectivistic, scara sociala pe care personajele vor sa o urce, motivul pedepsirii divine sau umane, happy-end-ul, elementele de filozofare (pseudo)-stiintifica, cateva trenduri contemporane la nivel de gust (salonul de infrumusetare pe care vrea sa-l deschida Mari la Paris), emanciparea feminina concura spre satisfacerea gustului unui public larg. Nu m-as mira ca romanul sa aiba un succes fulminant de vanzare, pentru ca il merita. E si mai mare nenorocul ca nu avem o industrie de a promova cartea. Aici fiecare autor de romane se descurca cum poate. Unii reusesc sa-si vanda cartile bine. Depinde de sarmul personalitatii lor si de alti factori, dincolo de valoarea scrierii.

Felicia Mircea nu a alunecat in trivial si erotism ieftin. Femeile sunt mai sensibile in a nu injosi "sentimentele". Limbajul este ok. Descrierile personajelor si de natura (nu foarte ample, dar abundente) sunt cool si vivante.

Prin urmare, cartea are atuuri pentru a satisface un public numeros. Are simplitate narativa, are suspans, are epic bogat. Insa nu are o constructie mare, nu are adancime psihologica specifica unui roman de prim nivel. Filozofia este unilaterala, adica putem afirma: cate personaje, acelasi fel de a gandi - cel putin dupa cum il arata stilul. Cam incredibila si nesustinuta epic dorinta doctorului Julien de a se razbuna. Ce resorturi l-a facut pe doctorul fustangiu atat de furibund in a se razbuna pe fosta lui prietena? Cand fustangii se bucura de pletora senzuala a clipei, fara sa se complice cu gelozii atat de inversunate incat acestea sa anime sentimentul razbunarii si al crimei... Adica psihologia ce il anima pe fustangiu e simplificata, insa in ciuda concesiei, scenele razbunarii se citesc cu placere de publicul larg. Suna cool si contemporan anuntul matrimonial, casatoria cu un francez pentru ca Mari sa urce pe scara sociala. Sunt scene documentate despre viata medicilor, despre ceea ce cred si gandesc ei. Sunt trendy si frumosi doctorii astia, dupa cum ne arata si TV-ul. Deci autoarea a stiut sa aleaga un subiect cu priza la public si nu e putin lucru.

In final, eu mi-as dori sa existe asemenea carti cu zecile. Adica e un roman cu o buna stiinta a povestirii. Ceea ce iar nu e putin lucru. Insa e greu sa satisfaci atat gusturile publicului larg cat si cele ale criticii elitiste (adica sa se scrie o carte care sa ramana in constiinta publica mai mult timp). Ma indoiesc ca aceasta carte va avea o receptare critica, insa un succes de public, cu siguranta! De aceea, recomand cartea cu maxima caldura, pentru ca eu cred ca prin carti de acest gen, care sunt citite efectiv si cu placere, se ajunge la cartile mari ale literaturii romane contemporane. Si, poate, Felicia Mircea va scrie o carte cu adevarat mare in viitorul apropiat.

Dinu Balan

Anomaliile sociale şi politice din spaţiul românesc se răsfrâng grotesc în cultură, iar dreptul la proprietate intelectuală e încălcat cu bună ştiinţă, date fiind deficienţele unui sistem cu puţină miză socială şi priză la publicul larg. Derapajele şi furturile intelectuale încep să invadeze zona cercetării ştiinţifice, caracterizată altminteri de seriozitate, rigoare, farmec auster şi nobleţe.
În acest orizont de aşteptare, am primit cu justificată curiozitate apariţia unei cărţi monografice Romulus Zaharia. Istorie. Viaţă. Adevăr sub semnăturile lui Ion Căliman şi Maria Mateşescu (editura Nagard, Lugoj, 2009), mai ales că operei acestui scriitor, demnă de a fi recuperată în spaţiul literaturii române contemporane, i-am dedicat în februarie 2008 o lucrare de licenţă intitulată Opera lui Romulus Zaharia (coord. şt.: prof. univ. dr. Ion Pop) şi mai multe cronici literare în revistele de specialitate. Cu bucurie, eram pregătit să semnalez în mod pozitiv apariţia unei cărţi despre viaţa şi opera lui Romulus Zaharia, în numele unei prietenii literare ce mă legase de scriitor înainte de moartea sa survenită în 28 iunie 2006.
Surpriza de proporţii a constat în faptul că autorii de mai sus, profesori la Liceul Teoretic „Traina Vuia” din Făget, au încercat să recupereze memoria lui Romulus Zaharia, nu prin muncă şi prin metode academice adecvate, ci printr-un furt inimaginabil. Ca să aduc la lumină doar câteva probe evidente, mi-au fost inserate, fără niciun accept, o postfaţă şi o prefaţă la romanele lui Romulus Zaharia, Epihia în stil valah, respectiv, Anotimpurile unei ţigănci, apărute în 2003 la aceeaşi editură (pe atunci, cu numele de Dacia Europa Nova), cuvânt cu cuvânt şi virgulă cu virgulă, autorii amintindu-şi sursa de copy-paste la două-trei pagini, fără ghilimelele de rigoare, fără normele minime şi respectul citării surselor. În total, aproape douăzeci de pagini neschimbate cu o iotă. În acest fel, orice amator în România poate scrie o carte inserând articole de pretutindeni, „citând” ocazional şi încălcând grosolan copyrightul.
Neruşinarea şi sfruntarea autorilor nu se opresc aici. În Cuvânt înainte, se aminteşte de o lucrare de licenţă a Mariei Mateşescu de la care „porneşte şi intenţia studiului monografic de faţă”. Nu mai fac alte investigaţii, însă, citind cartea monografică a celor doi autori, am constatat că lucrarea de licenţă a subsemnatului a fost măcelărită cu sânge rece. Toate referinţele bibliografice, ideile, informaţiile şi interpretările critice de adâncime din teza mea de licenţă s-au scurs miraculos în această carte, prin mâinile abile ale acestor „făcători” de critică literară, unul dintre ei cu doctoratul luat (mă întreb în ce?), fără nicio referinţă la sursele reale. Chiar motivele epice descoperite în romanul Casa cu ochii scoşi sunt identice atât ca formulare, cât şi în conţinut cu cele din teză (p. 152-155). Au rămas intacte numeroase fraze provenind din lucrarea ştiinţifică susţinută la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, pe care Ilie Căliman le consideră simple „coincidenţe”. Însăşi structura cărţii şi citatele utilizate din opera lui Romulus Zaharia concordă cu cele din această teză. Pregătirea mea de latinist a fost preluată de autori în sintagme precum „captatio benevolentiae”, „axis mundi”, ”illo tempore”, „aed”, „Epistola către Pisoni” etc. Spaţiul editorial nu-mi permite să redau fraze identice în conţinut şi ca formulare cu cele din articolele de specialitate şi din această teză de licenţă, pe care ei şi le însuşesc fără scrupule.
Ca probe incriminatoare, în carte se află câteva citate din scrisorile particulare ale lui Romulus Zaharia adresate subsemnatului, din arhiva mea personală, nepublicate încă şi utilizate parţial în lucrarea mea de licenţă, reproduse însă sub semnătura lor – pe care ei susţin că le-au reţinut întocmai (sic!) în discuţiile lungi cu romancierul din perioada în care acesta se mai afla în viaţă (v. p. 92). În evidentă sărăcie spirituală a autorilor acestui volum, capitolul In memoriam, închinat scriitorului trecut în lumea celor drepţi, îmi utilizează nu atât ideile, cât şi sentimentele proprii, cu o trimitere doar la final către articolul jecmănit din revista clujeană Tribuna (16-31 oct. 2006). Trimiterea ordinară şi procedeul copy-paste (la modă pentru aceşti aspiranţi la critica literară) înseamnă un jaf ordinar, în dispreţul normelor simple ale citării surselor, astfel încât totul pare scris în numele lor personal, eu fiind expediat la index, nemeritând nici măcar sărmanele semne ortografice de rigoare. Autorii acestui plagiat nu sunt capabili nici măcar să-şi încheie cartea, folosindu-mi formula de încheiere din articolul plagiat din Tribuna, fără vreo citare sau trimitere: „Cât priveşte omul Romulus Zaharia, Dumnezeu să-l odihnească în pace, alături de Sfinţii cei buni ai moţilor şi ai românilor, pe care i-a iubit atât de mult”.
Cele două-trei elogii pe care mi le adresează („într-o inspirată cronică”, „care şi-a susţinut cu succes lucrarea de licenţă…”) nu mă onorează, ci, dimpotrivă, în acest context, mă dezgustă profund. Toate argumentele enumerate mai sus indică în mod limpede că este vorba nu atât de o pastişă, cât de un furt incalificabil de proprietate intelectuală, cu referire la un scriitor care a iubit şi a consemnat cu patimă grea adevărul istoriei contemporane (v. romanul Ademenirea). Înainte de cuvenita aşezare în drepturile legale, avertizez opinia publică despre pericolul acestui tip de frustrare intelectuală, în căutarea unor onoruri şi a unei recunoaşteri publice, în dispreţul total al muncii oneste şi al normelor tradiţionale din arealul cercetării ştiinţifice.

Dinu Bălan

BĂLAN Dinu
Redactor la “Claviaturi”

N. 6 febr. 1972, Huedin (prenumele la naştere: Grigore Dinu). Critic literar şi eseist. Fiul lui Ioan Grigore Bălan, asistent medical şi poet (remarcat de Ştefan Augustin Doinaş), profesor, şi al Mariei (n. Gabai), casnică. Clasele primare şi gimnaziale (1979-1986) la Şcoala Generalã cu Clasele I-VIII Mesteacãn, judeţul Sãlaj. Clasele liceale la Liceul Sanitar Satu Mare (1986-1990). Dublu licenţiat al Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, Facultatea de Litere: Secţia limbi clasice (1991-1996), şi Secţia română-latină (2004-2007). Cele două teze de licenţă abordează: Conjuncţiile temporale în opera lui Sallustius (cond. şt.: prof. univ. dr. Frieda Edelstein), respectiv Opera lui Romulus Zaharia (cond. şt.: prof. univ. dr. Ion Pop). Profesor de latină şi română la Liceul “Octavian Goga” din Huedin (din 1996).Urmează un curs postuniversitar în “Politici şi administraţie publică” – învăţământ la distanţă, din cadrul Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (2001). Tema lucrării de terminare a studiilor postuniversitare: Descentralizarea învãţãmântului preuniversitar (cond. şt.: prof. univ. dr. Emil Bãlan, Facultatea de Administraţie Publicã Bucureşti). Înscris la doctorat, cu teza Petru Popescu. Studiu monografic (cond. şt.: prof. univ. dr. Constantin Cubleşan). Debutează cu articolul Romulus Zaharia – Casa cu ochii scoşi, în Cetatea culturală (mai 2002). Colaborează la suplimentul literar Claviaturi al revistei Tribuna, Cetatea culturalã, Tribuna, Vatra, Oraşul, Caiete silvane, Glasul etc.
*
Activitatea publicistică. Cu experienţa acumulată în pregătirea revistei şcolare a Liceului “Octavian Goga”, Pauza mare, B. trece la coordonarea suplimentului literar al Tribunei, Claviaturi (din 2003), împreună cu Teofil Rãchiţeanu, Alexandru Jurcan, Rodica Potoceanu-Matiş ş.a., numărul cel mai spectaculos al acestuia fiind cel din 16 mai-1 iun. 2008, dedicat integral lui Petru Popescu, cu ocazia vizitei sale în România, inclusiv la Huedin. De altfel, în paginile acestei publicaţii îşi desfăşoara B. cea mai mare parte a activităţii sale publicistice, unde scrie despre tendinţe ale jurnalismului cultural, recenzează cărţi ale prietenilor sau publică scrisori de la Artur Silvestri, Romulus Zaharia, George Mirea ş.a. Se implică în activitatea profesorilor de latinã din judeţul Cluj, împotriva marginalizării limbii latine, cu intervenţii la Radio Cluj (mai 2004), cu materiale trimis la forumul latin Nuntii latini, cu un articol manifest, Pro linqua latina, publicat în Cetatea culturalã (în oct. 2003), reluat sintetic, cu titlul Stadiul limbilor clasice din România, în Tribuna (nr. 66, 2005). Alte ecouri ale manifestului au apãrut în diverse ziare locale, pe agenţiile de presă clujene. Mai publică şi pagini de proză (fragmente din romanul în lucru, Umbra adolescenţei peste câmpiile roşii) sau critică literarã, rămânând fascinat însă de jurnalismul cultural. Discursul publicistic, practicat cu exigenţele profesionistului, se menţine la nivel academic (printr-o documentare desãvârşitã), chiar atunci când se manifestă în sfera polemică (pledoariile pentru limba latină, de exemplu), interesul său îndreptându-se, sub influenţa lui Petru Popescu, spre jurnalismul american, marcat de senzaţionalism (în sens pozitiv!) şi tendinţe inovative.
Lista cărţilor coordonate, prefaţate, postfaţate: Teofil Rãchiţeanu, Efulguraţii (pagini de jurnal, 1967-1990). Cuvânt înainte de ~, Ed. Sedan, Cluj-Napoca, 2002; Romulus Zaharia, Epihia în stil valah. Postfaţă de ~, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2003; Idem, Anotimpurile unei ţigănci. Prefaţă de ~, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj 2003; Ioan Grigore Bãlan, Flori de gând, Selecţia poemelor: ~, Prefaţã de Teofil Rãchiţeanu, Ed. Roprint, Cluj-Napoca, 2004; Alexandru Jurcan, Să ieşi din viaţa mea cu o lumânare în buzunar. Postfaţă de ~, Ed. Casa Cãrţii de Ştiinţã, Cluj-Napoca, 2005; Rodica Potoceanu-Mateş, Lacrimile clovnului. Postfaţă de ~, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2006; Alexandru Jurcan, Stăpânul şi Silberta. Postfaţă de ~, Ed. Casa Cãrţii de Ştiinţã, Cluj-Napoca, 2007.
Referinţe: articolul din Ateneu iulie 2005, Convorbiri literare, ian. 2008

Articol publicat in revista "Viata de pretutindeni",
nr. 11-12 din 2008 si "Claviaturi",nr. 14, 16-31 mai 2009

Ilie Rad

"Strãlucirea nepãtatã" a lui Alexandru Jurcan

M-am hotârât. Nu o sã caut prin arhive, cu creionul în mânã, sã vãd cine este Alexandru Jurcan. Nu am sã-i recitesc cãrţile, deşi am acest imbold mai mereu. Nu am sã-mi citesc cronicele despre cãrţile sale ca sã caut firul conductor al creaţiei sale. Ca sã parafrazez filmul lui Michel Gondry cu Jim Carry în rol principal, prefer the eternal sunshine of the spotless mind (strãlucirea eternã a minţii nepãtate).
La cei 60 de ani (nu-mi vine sã cred!), Alexandru Jurcan nu poate îmbrãca hainele clasicizãrii. Din douã motive: nu se considerã terminat, adicã drept unul care a spus totul şi ce va urma rãmâne doar la addenda. În al doilea rând, are o modestie funciarã, pe care o vedem atât de rar printre scriitori, de a nu se considera mare scofalã în literatura românã, deşi este, atâta cât este. El este un scriitor polivalent, cum nu prea mai gãseşti printre generaţiile tinere (din lene oare, din nepãsare sau din griji materialiste sau plaisiriste?). Combinã fraza liricã densã îmbrãcatã în hainã poematicã şi o alta mai "aerisitã" de un umor detectabil în literatura românã modernã, însã într-un aliaj personal inimitabil. Nu-mi rãmâne decât sã sar de la etajele lui Tacu din Printre iubirile altora la atât de pitoreasca sa Jojolicã, de la aromele lirice rafinate la povestirile lui scurte impregnate cu savoare şi delicii de tot felul. Comicul lui este unul personal, care îi caracterizeazã atât proza sa, cât şi felul sãu de a fi mereu inovativ, pus pe şotii, amestecând planurile existenţei ca magicianul lui Jown Fowless, jucându-se cu personajele dintr-o demonie pur auctoriceascã.
Nu ştiu cât loc ocupã în literatura românã. Dar dacã un Nicolae Gheran s-a aplecat asupra unei cãrţi de-a lui, dacã însuşi Petru Popescu a afirmat "am citit prãpãdindu-mã de râs Jojolica lui Jurcan, ar putea fi material bun de un sitcom de o jumãtate de orã, la TV. Tema fiind, de fapt, intrarea Romaniei in secolul 21", acest fapt spune totul despre valoarea sa. Cãrţile lui sunt realmente citite în varii colţuri ale tãrii şi unele dintre ele sunt în faza reeditãrilor. Aproape aş spune cã deţine ceva din calitãţile unui scriitor de literaturã pop, de tip american, dacã n-aş şti cât de cultivatã e poezia şi proza sa. Amm scris de repetate ori în cronici despre feţele lui Alexandru Jurcan, despre ludismul sãu, despre setea de realitate, despre plãcerea sa de a se multiplica la infinit, trãind, uneori hãituit la limita dintre subterana dostoievskianã sau kusturizianã sau cum o fi, alteori strãluminat de elevãri lirice provenite din o înţelegere profundã a vieţii şi oamenilor (pe cine nu ascultã Alexandru Jurcan, ca la confesor!) şi din talentul acesta special de a simţi umorul în situaţii neverosimile, de la cele tragice pâna la cele groteşti. Şi nu ştiu dacã l-am citit (a se întelege: interpretat) destul.
Pot spune însã cu certitudine cã el este un scriitor profesionist, cã Nulla dies sine linea, cã înţelegerea literaturii, a artei în general porneşte de la ore trudite în biblioteca sa personalã, de la alergãri repetate la piesele de teatru din Cluj, Sibiu, Bucureşti sau la TIFF, de la punerea în practicã a acestei experienţe în piesele trupei şcolare Assentiment cu care cutreierã Europa… Şi ca sã epuizez doar câteva argumente, nu e puţin lucru sã transformi un oraş amãrât de provincie, precum Huedinul, într-un loc de emulaţie, aflat pe harta culturalã a României, mãcar prin cãrţile sale, trupa Assentiment şi suplimentul Claviaturi de la Tribuna. Şi s-a spus prin aceasta totul.

Dinu Bãlan