Initieri erotico-politice: fragment de roman

Umbra adolescentei peste campiile rosii




Trenul suiera scurt, pufai, se ineca din nou si porni ca un batran pe a carui sira a spinarii ne urcaram noi, pustani de liceu, stralucind ca niste celule mustind de sange, de ras si de viata. Trenul arata ca o masina apocaliptica. Am ramas impresionat de drumul pana la S.M. Era iarna. O zapada furioasa parea sa opreasca inaintarea trenului. Aripile vantului se incurcau printre vagoane, roti, zdrelindu-se. Campiile viscolite pareau adevarate puste rusesti. Zburam prin univers, zburam prin timp. Eram adolescenti nestiutori. Miroseam a miel, a tata, a iarba. Si ce daca? Am coborat din tren. Un fotograf imi facu o poza in gara. Aveam o frumusete de par, o piele tanara, atat de pufoasa, ca as aseza fiecare sarutare sa ii soarba prospetimea. Ochii imi erau tematori ca de caprioara, insa plini de trufia si inocenta tineretii.

O strada lunga, lunga, mai lunga decat tot universul. Intrebam pe fiecare trecator unde se afla scoala. Ỉmi raspundeau grabiti: "Spre centru, tot inainte!" Inaintam in necunoscut. Priveam cateva afise amarate, batute de ploi. Afise cu Cenaclul Si totusi iubirea. Suna frumos si astfel am inceput sa iubesc spiritul cenaclului. Cine era Adrian Paunescu, mentorul cenaclului? Nu mai doream sa stiu. Cunoasterea perverteste totul. De ce sa nu urlu, cum am facut candva intr-o sala amarata de cinema, pe o voce baritonala a poetului – Si totusi iubirea?

Blocuri insirate perfect, anost. Nu ma caracterizau. Doream sa caut, sa iscodesc, nu sa ma ingrop in monotonia si cenusiul blocurilor. Deocamdata mergeam spre centru, spre liceul meu. Parintii avusesera un vis: sa intru la liceul sanitar. Am fost admis cu o medie grozava.

Am trecut printr-o piata. Era atat de pustiu. Vorba "Se aduna lumea ca la piata" nu se potrivea deloc. Cativa oameni stateau dupa o tejghea, cu priviri suspicioase. Aici se vindeau la negru American jeans, adidasi Puma, cafea si tigari Snagov.

Orasul era pentru mine un labirint. Era cel mai mare pe care l-am intalnit vreodata. Poate numai New York-ul il mai intrecea. Eram in centru, in Corso, cum il numeau localnicii. Din cladirea Centrala a PCR o sirena cu un sunet placut masura fiecare ora a orasenilor. Strazi lungi incadrate de cate doua randuri de tei se desfaceau simetric dinspre Corso inspre periferia orasului, ca niste aripi gata sa-si ia zborul cu case si blocuri cu tot inspre cer. Liceul meu se afla intre doua cinematografe. Desenul subtil de alei, impanzit cu garduri verzi, alei cu tei, ronduri de trandafiri, ma faceau sa ma simt intr-un loc exotic din Hawaii.

Ỉntr-un colt ascuns al pietei era o biserica. Tatal meu mi-a zis sa nu intru vreodata in ea, caci acolo voi intalni draci in sutane negre. Pentru a fi mai convingator, mi-a spus de pocaita, vecina noastra, doamna de oras, mare degustatoare de seriale sud-americane si carti gen Isabela, frumoasa negresa, care dupa o viata destrabalata, retrasa la pensie in satul parintilor, isi plangea pacatele dulci de altadata.

Nu stiam ce sa cred. Infuzia de sentimente se dovedea mai puternica decat orice argument. Era atmosfera copilariei care ma urmarea inca. Tatal meu scria poezii, grozave. Statea nopti lungi pana le orchestra, le canta, ma rog, pentru a fi cat mai muzicale. In spatele lui, printre rotocoale de fum, se distingea un raft incarcat cu multe carti rosii, de un rosu de purpura, care mi-au luat mintile prin frumusetea nefireasca a lor. Miroseau a naftalina. Multi ani n-am stiut ce carti erau. Si nici nu m-a interesat titlul lor. Parfumul si rosul acela care imi impanzea ochii imi erau deajuns. Sa afli mai mult insemna exces. Mai tarziu, am aflat ca purpuriul copertilor adapostea discursurile lui Ceausescu.

O viata intreaga de elev am purtat uniforma si cravata de pionier, cu inelul acela ca de diamant, cu tresele acelea galbene sau rosii pentru comandant de unitate sau de grupa. Am fost atat de gelos pe colega mea de clasa pentru ca ea era comandant de unitate, iar eu numai de grupa. Ea avea o tresa de un galben splendid, omogen, auriu, chiar glorios, pe cand eu detineam nu unitatea, ci fragmentul – o minuscula grupa de pioneri – si, de aceea, chiar vedeam rosu in fata ochilor, de furie. Din pacate, toate aceste obiecte simbol ale copilariei noastre le-am pierdut. Cu o ura inexplicabila, la schimbarea regimului, le-am aruncat pe un foc aprins in curte: cravata, discursurile lui Ceausescu, totul. Mai mult, din prea multa ravna, am cercetat toata biblioteca tatalui meu. Am selectat toate cartile de poezie. Aruncam la gunoi orice volum in care gaseam cuvinte ca partid, Ceausescu, rosu, oda, lupta. Tata mi-a descoperit isprava. Multe carti erau cu dedicatie de la prieteni de-ai lui. Cum am indraznit sa-l infrunt, sa-i calc trecutul in picioare? Am primit o bataie egala cu o lectie cat toata intelepciunea lumii: "Nu te atinge de trecutul meu. Daca imi omori trecutul, ma omori pe mine!"

Toata copilaria am luptat din rasputeri sa ii dovedesc colegei mele de unitate ca sunt mai bun ca ea. Nu conta ca fetele erau mai precoce decat baietii. Nici nu prea stiam multe lucruri despre fiziologia baietilor sau a fetelor. Masturbarea am descoperit-o cu totul intamplator, accidental. Stiu ca in clasa a VIII-a profesorul de biologie ne-a separat de fete pentru a ne initia in tainele fiziologiei sexuale. La pufniturile noastre de ras, profesorul ne intampina cu o nuia uriasa si cu un "Bata-va dumnezeu sa va bata". Am cunoscut sexul prin ras, pentru prima data.

Adolescent, cu mustata mijind consistent, am trecut pe langa biserica, fara sa cunosc, din fericire, dracii dinauntru de care imi vorbise tatal meu. Am intrat in liceu, intr-o viermuiala de nedescris, unde toti vorbeau si nimeni nu asculta. Ne cazaram intr-un internat amarat. M-am bucurat ca la gura barlogului nostru se afla un teren de fotbal. Haide Steaua! Sevilla! Cupa Campionilor Europeni! Duckadam! Steaua aceea pe care ar fi cumparat-o uzina de masini Ford, dar nu am dat-o, pentru ca noi suntem patrioti. Nu ne vindem tara in nici un fel, nici macar o bucatica.

De altminteri, eu ma credeam mare patriot. Trebuie sa ai acest patriotism in sange. Am vazut candva un film. Eram pitic, din astia, care de-abia scot o mare branza de vorba din gura lor stirba, cu dinti de lapte. Ma uitam la Ecaterina Teodoroiu a lui Sergiu Nicolaescu pe care il adoram pentru filmul acela, best seller, cum zicea americanul, Pistruiatul. Urmaream filmul evenimentelor si, inspre final, m-am trezit spunand, sub impresia strasnica a mortii eroinei: "Tata, vreau sa ma fac Roman". Tata a ras sonor: "Dar nu esti roman, baiete?" Asa mi-am descoperit cetatenia in lumea asta mare.

Prima colega pe care am intalnit-o era in clasa a XI-a. Ea m-a alintat, cand in poarta liceului plangeam ca o fata mare, dupa tata mamei. Mamica mea scumpa ma lasa singur, pentru prima data, dupa 14 ani de viata. In copilarie, eram de-a dreptul panicat cand ma trezeam ratacit de mama mea in vreo multime. Urme din acest sentiment se mai pastrau chiar si acum. Gabriela, asa o chema pe colega mea, mi-a pus o mana pe brat, infiorandu-ma de placere si de tandrete. M-a cuprins in brate, asa calda si protectoare si cu ceva suplimentar fata de mama mea. M-a sarutat in coltul gurii, umeda. Mi-a zis un simplu: "Haide… Se apropie ora stingerii. La culcare cu noi!"

Ỉn urma despartirii mele de sat, de mama, Gabriela imi tinea loc de mama cu mare talent. Ma sfatuia amuzata. A reusit chiar un lucru grozav. M-a convins sa nu iau lucrurile prea in serios. Nu merita sa le pui la suflet. Aceasta era reteta fericirii. Am hotarat sa o urmez intocmai. Ỉn pauze stateam zgribuliti, lipiti de calorifere. Afurisita de Gabriela sosea, numai zambet si viclenie ascunsa. Se lipea de mine asa ca intr-o joaca, cu fundul ei rotund de femeie adevarata, asa de minunat incat tot sangele meu fierbea, iar ea chicotea, iar la sfarsitul pauzei imi atingea cu mana fata lung, lung si radea, radea… In timpul orelor, clocotul sangelui ma umilea. Penisul mi se ridica, in timp ce ma luptam sa-l ascund sub faldurile pantalonilor bleu ai uniformei. Noaptea visuri confuze, incinse de o febra ascunsa la coapse, ma infierbantau. Lasam urme de sperma pe cearceaf.

Trebuia sa-mi lamuresc toata vuirea necunoscuta a sangelui. Intr-o noapte, cativa baieti mai mari ne-au luat si pe noi bobocii la o sedinta video cu filme porno pe saturate. Era in Satu Mare, la granita. La TV priveam posturi unguresti si ucrainiene. Prin 88-89 i-am vazut pe unguri maimutarindu-l pe Ceausescu. Mi se parea o infamie. Dar pe mine ma interesau filmele video. Niciodata nu am vazut atata amar de scene scabroase, dar, zau, ca ma interesa sa vad cum merge treaba asta. Stateam culcati pe paturi in fata TV-ului. Adio, mama, provincialisme si complexe de copil, acum in pragul barbatiei. In sfarsit, stiam ce dorea Gabriela!

Mai ales ca aflasem ca ea nici nu era atat de inocenta. Era, fireste, femeie adevarata. Cel putin, asa imi daduse de inteles un coleg mai mare. Un tanar nestiutor ca mine, ce-si putea dori mai mult? Pe culoarele liceului ea se lipea tot mai strasnic de mine. Rasul acela al ei ma enerva. Pentru mine treaba aceasta devenise fantastic de serioasa si ea radea. Cand i-am propus prima data in soapta, a ras strasnic si mi-a taiat-o scurt: "Mai vorbim, asteapta sa-ti mai creasca puful, baietas". M-a umilit teribil. De ce se juca cu mine, starnindu-ma, ca sa ma faca apoi sa alerg ca un caine haituit?

Eram hotarat sa transez o data problema aceasta pentru totdeauna. Ỉntre timp, cunoscusem un tip, fiu de secretar de partid al orasului, Adrian. Ma ademenise cu niste benzi de magnetofon, raritate pe atunci, la care ascultam Madonna, Modern Talking si Sandra. Ma corupea cu tigari Snagov, luate de pe piata de la rusi, prin niste intermediari. De rezerva tatalui sau nu se atingea – erau tigari confiscate de militieni. Era un baiat stilat, ma rog, avea si de unde. Ỉmi povestea deseori aventurile lui. Ỉmi zicea de o colega pe care in secret o admiram. O chema Ioana. Poate chiar as fi vrut sa o iubesc. Acea iubire pe care o pui pe un altar si o lasi acolo pana cand de la o vreme se dezumfla. Nu-mi placeau laudele. Dar ceea ce imi spunea era prea de tot. Si nici nu stiam daca puteam sa il cred sau nu. Ỉmi zicea ca Adriana s-ar fi indragostit de el la Balul Bobocilor intr-un mod pasional. Ea il cauta pe Adrian pretutindeni.

-Intr-o seara, nu stiu de unde imi aflase adresa, continua el. M-am trezit cu ea la mine singura, singurica. A venit la mine, mi-a insirat iubirea ei ca pe ata, privindu-ma ca o Marilyn Monroe si, la un moment dat, a inceput sa se dezbrace in fata mea, goala, in toata floarea ascunzisului ei, stii ce vreau sa spun. S-a apropiat de mine firesc, ca si cum de mult timp imi apartinea, fara sfiala, fara pudoare. M-a intrebat daca o gasesc atragatoare. O priveam inghitand in sec. Nu am mai vazut atata dezinhibatie, atata maturitate sexuala la vreo femeie, desi, evident, era virgina.

-Deci ai cunoscut-o…, am ingaimat descurajat.

-Nu, ma, eu sunt om serios, nu am profitat…, de ce? a ridicat din umeri, in hohote de ras. Ca dupa aceea sa nu mai scap de ea? Ma, Dane, nu ma incurc cu fete sentimentale, se tin apoi ca scaiul de tine. Poate ca as fi profitat de ea, de ce sa nu recunosc. E frumoasa si are un corp superb. Insa nu aveam niciun prezervativ. Nu, nu-mi da tata asa ceva, ma omoara de aude de asa ceva. I-am luat odata unul in secret si s-a uitat lung la mine, dar vazandu-ma asa pirpiriu, nu m-a crezut ca as fi in stare de o asa isprava…

- Dar se putea si fara prezervativ…, am incercat sa-i sugerez.

- Ce esti nebun? se incrunta el. Nu mai fac asa ceva. Am patit-o cu o proasta care nu stia cate prune are-n straita. A avut niste dereglari, intarzieri, stii, la ciclu. Era sigura ca a ramas insarcinata. Am crezut ca innebunesc. N-am dormit cateva nopti din cauza ei. Era ultima fata pentru care as fi avut cat de cat o urma de afectiune. Sarcina ei m-ar fi putut incurca groaznic. Gandeste-te, eu fiu de secretar judetean, cum m-as fi descurcat? Niciun doctor nu ar fi stat de vorba cu mine, mai ales ca tata m-a cam purtat la toate intrunirile sale, si nu le eram strain. Toti ma stiau ca pe fiul secretarului prim.

-Dar poate ar fi mers ea, nu? am descoperit brusc iluminat.

-Cine? Mamaliga aia? a replicat plictisit, cu fata contractandu-se pentru scurt timp. Unde o pui, acolo ramane, ma Dane! Nu indraznesc sa-i spun doua cuvinte impotriva, ca-i dau lacrimile si plange asa pe ascuns, ca o magarita…. Deci intelegi de ce nu am vrut sa ma incurc si cu Ioana, continua dupa o clipa de gandire. Mi-a fost destul sa patesc o data. Am grija cu ce fata umblu. Mai curajoase, care stiu ce vor, nu niste mucoase, care de-abia descopera ca au si ele ceva de oferit…

Nu am vrut sa mai aflu nimic. Ioana nu ma mai interesa. Dimpotriva, Gabriela,

colega care facea si pe mamica cu mine, era singura iubire. De la ea doream ceva precis, clar, pe care insa ma rusinam sa il pronunt. Nu intelegeam de ce cu multe colege trebuia sa practic un limbaj dublu: unul al vorbelor amicable, colegiale si altul al sangelui, al hormonilor care latrau in mine. Numai Gabriela ma intelegea. Isi lipea fundul ei imens si rotund, de mine, amuzandu-se de lupta sexului meu din dosul hainelor, de mutenia mea, in zarva colegilor mei care isi spuneau vrute si nevrute.

Alte evenimente insa m-au indepartat de telul dorintei mele. A sosit Stefan Banica Junior la noi in liceu. Un popor de fete a inceput sa se isterizeze la sosirea vedetei din filmul Liceenii. Aveam, fireste, o privire speciala pentru aceste personaje sosite de pe alte planete. Tin minte ca ma uitam la meciurile lui Dinamo in cupele europene. Echipa asta a Militiei Romane spulbera Europa. Ovationam numele fiecarui jucator. Lupu, Raducioiu. Cat m-am bucurat cand echipa a sosit in orasul nostru pentru un meci amical! Era gata sa ma prabusesc pur si simplu, cand dupa un colt de strada era gata sa ma izbesc de insusi Mircea Lucescu. Am spus un pardon nenorocit, in loc sa caut o bucata de hartie ca sa-mi dea un autograf. Atunci ce sa mai zic de fetele acestea care, la vederea idolului lor din film, au inceput sa urle ametite de o noua nebunie?

Deocamdata insa eram la scoala. Era multa disciplina. Orice tentative de bravada se pedepsea drastic. Oricum nu era niciun stimul din exterior. Orasul era de o cumintenie muta. Am intrat ordonati la ore. Randuri perfecte. Toti imbracati in uniforma. Dar la una dintre clase, la ora de dirigentie, se afla eroul adulat din film. Nu puteam sa-mi inchipui atmosfera din clasa. Colegele mele au plans cateva zile in sir numai la pomenirea numelui. Cand sa iasa Stefan Banica din clasa, dadu cu ochii de un culoar de fete innebunite sa-l atinga, sa-l adore, sa-l pipaie ca exista cu adevarat si ca nu e o plasmuire a ecranului. Pentru a nu fi agresat s-a retras in clasa, a sarit peste pervazul geamului larg deschis, si, desi la o inaltime apreciabila, a aterizat pe una din strazile alaturate, cu o multime de fete dupa el. L-au purtat pe bietul Banica prin tot orasul, haituit de aceste bachante intruchipate peste noapte. A doua zi un articol a aparut in ziarul local potrivit caruia la Liceul Sanitar din S. M. se va turna Liceenii II. N-a fost sa fie decat varianta Rock’n roll. Buna si aceea.

Pe mine ma tulbura altceva. Marcela incepuse un alt joc in care am cazut ca intr-o plasa. Ea a reusit sa ma faca gelos. Pe culoarele liceului ea se lipea de colegi mai mari, mai robusti, trecand de la unul la altul cu o usurinta imposibila. Am fiert cateva zile de o furie care ma epuiza. Desi stia de suferinta mea, ma alina, trecandu-si palma usor peste fata mea imbujorata de manie. Aceste stari ma paralizau. Nu eram in stare sa ingaim un cuvant, sa-mi dovedesc barbatia. Din punct de vedere psihic, ma comportam ca un copil. Stateam la baia publica intr-o camera cu aburi. Simteam ca trupul meu se dematerializeaza, ca pluteste, ca dispare in aceasta poveste nenorocita, ca apoi zboara sus, sus, desupra orasului, ca se desprinde de un corp, care numai pacoste imi aduce. Vedeam cum se miscau in camera de aburi contururi de barbati goi, fiecare cu povestea femeii in sange, circuland mai vijelios sau mai domol, mai incins sau mai indiferent prin artere.

Gelozia era un sentiment nou si dureros. Dragostea era mult mai intunecata decat as fi crezut. Dar ce stiam de dragoste? Cunosteam doar aceasta dorinta fizica de nepotolit. Aceasta fierbea in noi, fara sa putem sa-i dam vreo expresie, sa o comunicam cuiva. Nu discutam cu prietenii despre fete. Love is illegal, cum spunea un cunoscut hit. Ne lipseau pilulele contraceptive, ne lipsea banalul prezervativ. Orice comportament erotic era riscant. Chiar dansul si muzica erau armonie si nu provocare sexuala. Limbajul ne era steril pana la sufocare. Nu eram noi insine, ci niste marionette care maimutaream un vid, un gol care ne macina pana la disperare.

"Ole, ole, ole, Ceausescu nu mai e!" Incredibil! Istoria ne-a auzit. Si-a schimbat cursul. Am presimtit ca se va petrece ceva. Cu cateva zile, inainte de a intra in vacanta de iarna, intr-o dimineata cetoasa, niste securisti, cu figuri acre, stergeau de pe zidul imens al cinematografului urmele unei vopsele proaspete din timpul noptii. Am reusit sa descifrez: Jos Ceausescu.

-Misca ma, n-auzi, ca iti iau imediat amprentele, de te ia dracu! suna o voce guturala care ma infiora de atata rautate.

-Am inteles, sa traiti, tovarase militist, am spus balbaindu-ma, si am grabit pasul.

Numai la amintirea acelei voci inuman de aspre si stridente, am inceput sa strig si eu din cosul pieptului: "Ole, ole, ole, Ceausescu nu mai e!" O muzica a libertatii, o simfonie a curajului, a pumnului gol, a unor inimi de golan.

Dupa reluarea cursurilor, am intrat in liceu. Acelasi strigat triumfator. Un popor de fete si cativa baieti printre ele scandau: "Jos directoarea! Jos diriginta! Ole, ole, ole, directoarea nu mai e! Jos dictatura profesorilor!" M-am infiorat de multumire. N-am apucat revolutia in strada. Revolutia izbucnise la inceputul vacantei. Parintii ne-au oprit in case ca pe niste pui de porumbei care ar fi incercat sa zboare intaiasi data. In timpul revolutiei, unii dintre noi eram la tara, unde inca mai gaseam frumusetea sarbatorilor de craciun, colindele, steau, craii…

Acum a sosit momentul nostru de glorie. Profesorii au primit vestea chiar in plex. Ei, care strigasera fiecare dupa puteri "Jos Ceausescu!", acum au devenit obiectele hulei, ale urii noastre tineresti. Noi puteam gresi, fiindca noi eram cei mai credibili, ei niciodata. Doar noi, tinerii, am facut revolutia…

Directoarea se agita in directiune, la a nu stiu cata sedinta a Consiliului profesoral. Se luau hotarari importante. Profesorii doreau sa stinga inca din fasa protestul spontan al elevilor, pentru ca isi temeau posturile. Le era frica de evenimentele tulburi din tara, de ziarele care asteptau avide orice samanta de scandal. Profesorii citeau lista de revendicari scrise in pripa de un comitet revolutionar al tinerilor liceeni. Ne-am ratat viitorul, cariera, din cauza incompetentei voastre; N-am facut fizica, chimie si anatomie decat de mantuiala, deci nu vom avea sanse la medicina. Vrem inlocuirea acestora cu profesori competenti; Orele de dirigentie sa fie mai aproape de problemele noastre tineresti. Nu mai vrem acelasi stil comunist, utecist de a discuta de sus, moral, problemele noastre. Vrem sa fim si noi auziti. Suntem oameni si noi, nu obiecte…; Am devenit sanitari, fara sa fi pus mana pe o seringa, pe un ac de sutura. Vrem mai multa practica!.

O bufnitura… Geamurile usilor sparte… O multime de eleve au navalit in Sala profesorala.

-Vrem sa fim ascultate! Ne-am saturat de minciuna si impostura! Tratati-ne ca pe niste prieteni! se auzeau voci exaltate.

-Iesiti afara, derbedeilor! Nu va e rusine, dupa tot ce am facut pentru voi cu sacrificii, in conditiile vitrege ale comunismului… a intervenit directoarea cat mai autoritara.

-Comunistii! Comunistii! Jos comunistii! au raspuns mai multe voci provocate de iesirea nepotrivita a directoarei.

Greva a durat 2 saptamani. Am descoperit libertatea chiulului de la ore. Am descoperit bucuria protestului. Am descoperit ca, dupa o adolescenta redusa la tacere, puteam sa ne revoltam, asa cum ne poruncea firea. Eram, in sfarsit, noi insine: adolescentii rebeli ai lui Nichita Stanescu, care aveau putinta sa-si ia aripile si sa zboare ferm spre alte zari mai inalte.

Am revazut-o la un bar pe Gabriela. Era schimbata. Rasul ei disparuse. Ochii ei batjocoritori se stinsera in spatele unei suferinte neasteptate. Ii urmaream buzele ei carnoase, gata sa ranjeasca la insatisfactia mea sexuala. Nu ma asteptam la atata dezarmare din partea ei. In sfarsit, isi lasase toate armele acasa. Pieptul ii tresalta de o respiratie noua. Ma miram ca are si ea dorinte. M-am lasat purtat de jocul privirilor, bratelor, sanilor, soldurilor ei uriase. Ochii imi erau atarnati de carnea ei. Am dus-o la internat. Toti colegii mei erau la greva sau prin baruri. Am iubit-o cu ura, ca o revansa dupa multe partide pierdute. Nu doream sa-mi las prada din mana. Era a mea, dupa atatea umiliri care ramasesera sa mocneasca in sangele meu. Ii cutreieram formele pentru a gasi simetria lor, dar betia simturilor le pulveriza intr-o contopire indelunga si definitiva. Nu ma interesa ce simtea ea. Nu ma interesau ochii care aratasera pana in acest moment numai ironie si batjocura. Ma interesa doar posesia mea masculina, puterea mea, muschii mei jubiland de sportul si betia noua.

La despartire, nici nu ne-am privit. Fiecare isi luase prada, victoria, umilinta si esecul. Nici macar nu ne-am mai propus sa ne mai intalnim. Pana la urma, greva a incetat pentru ca descoperiseram provocarile noi ale libertatii. Cu greu, ne-am intors la cursuri de prin localuri. Pe baricade mai ramasesera un pumn de fete fanatice, revolutionare, nu gluma. Am renuntat cu totii la greva, fara sa schimbam absolut nimic. Ne astepta bacul. Eram in pragul absolvirii. Varsta inocentei se sfarsise. Umbra viitorului urma sa dezlege limbile tineretei noastre. Nu eram cu totul inocenti. In sufletul nostru s-a strecurat aripa indoielii, a urii, a curajului prost inteles. Am stricat cea mai frumoasa prietenie, cu profesorii. I-am detronat din inimile noastre, prin greva noastra. Ei ne-au aruncat inainte, spre viitor, ca pe niste jucarii dereglate. Inocenta ne-a fost inundata de indoiala si regret. Nu mai era posibila o revedere de 10 ani cu profesorii. Nici macar cu noi insine. Am zburat dupa absolvire ca un stol de porumbei fara tinta, intr-o teribila dezordine. Nu invataseram nici sa zburam, nici "mersul pe valuri in picioare". Urma sa ne rafuim cu viitorul de la care asteptam totul, de la care asteptam poate prea mult. Am invatat de timpuriu ca iubirea e si ura, ca inocenta e si vinovatie. Umbra adolescentei ne urmarea pe fiecare din noi…