"Strãlucirea nepãtatã" a lui Alexandru Jurcan
M-am hotârât. Nu o sã caut prin arhive, cu creionul în mânã, sã vãd cine este Alexandru Jurcan. Nu am sã-i recitesc cãrţile, deşi am acest imbold mai mereu. Nu am sã-mi citesc cronicele despre cãrţile sale ca sã caut firul conductor al creaţiei sale. Ca sã parafrazez filmul lui Michel Gondry cu Jim Carry în rol principal, prefer the eternal sunshine of the spotless mind (strãlucirea eternã a minţii nepãtate).
La cei 60 de ani (nu-mi vine sã cred!), Alexandru Jurcan nu poate îmbrãca hainele clasicizãrii. Din douã motive: nu se considerã terminat, adicã drept unul care a spus totul şi ce va urma rãmâne doar la addenda. În al doilea rând, are o modestie funciarã, pe care o vedem atât de rar printre scriitori, de a nu se considera mare scofalã în literatura românã, deşi este, atâta cât este. El este un scriitor polivalent, cum nu prea mai gãseşti printre generaţiile tinere (din lene oare, din nepãsare sau din griji materialiste sau plaisiriste?). Combinã fraza liricã densã îmbrãcatã în hainã poematicã şi o alta mai "aerisitã" de un umor detectabil în literatura românã modernã, însã într-un aliaj personal inimitabil. Nu-mi rãmâne decât sã sar de la etajele lui Tacu din Printre iubirile altora la atât de pitoreasca sa Jojolicã, de la aromele lirice rafinate la povestirile lui scurte impregnate cu savoare şi delicii de tot felul. Comicul lui este unul personal, care îi caracterizeazã atât proza sa, cât şi felul sãu de a fi mereu inovativ, pus pe şotii, amestecând planurile existenţei ca magicianul lui Jown Fowless, jucându-se cu personajele dintr-o demonie pur auctoriceascã.
Nu ştiu cât loc ocupã în literatura românã. Dar dacã un Nicolae Gheran s-a aplecat asupra unei cãrţi de-a lui, dacã însuşi Petru Popescu a afirmat "am citit prãpãdindu-mã de râs Jojolica lui Jurcan, ar putea fi material bun de un sitcom de o jumãtate de orã, la TV. Tema fiind, de fapt, intrarea Romaniei in secolul 21", acest fapt spune totul despre valoarea sa. Cãrţile lui sunt realmente citite în varii colţuri ale tãrii şi unele dintre ele sunt în faza reeditãrilor. Aproape aş spune cã deţine ceva din calitãţile unui scriitor de literaturã pop, de tip american, dacã n-aş şti cât de cultivatã e poezia şi proza sa. Amm scris de repetate ori în cronici despre feţele lui Alexandru Jurcan, despre ludismul sãu, despre setea de realitate, despre plãcerea sa de a se multiplica la infinit, trãind, uneori hãituit la limita dintre subterana dostoievskianã sau kusturizianã sau cum o fi, alteori strãluminat de elevãri lirice provenite din o înţelegere profundã a vieţii şi oamenilor (pe cine nu ascultã Alexandru Jurcan, ca la confesor!) şi din talentul acesta special de a simţi umorul în situaţii neverosimile, de la cele tragice pâna la cele groteşti. Şi nu ştiu dacã l-am citit (a se întelege: interpretat) destul.
Pot spune însã cu certitudine cã el este un scriitor profesionist, cã Nulla dies sine linea, cã înţelegerea literaturii, a artei în general porneşte de la ore trudite în biblioteca sa personalã, de la alergãri repetate la piesele de teatru din Cluj, Sibiu, Bucureşti sau la TIFF, de la punerea în practicã a acestei experienţe în piesele trupei şcolare Assentiment cu care cutreierã Europa… Şi ca sã epuizez doar câteva argumente, nu e puţin lucru sã transformi un oraş amãrât de provincie, precum Huedinul, într-un loc de emulaţie, aflat pe harta culturalã a României, mãcar prin cãrţile sale, trupa Assentiment şi suplimentul Claviaturi de la Tribuna. Şi s-a spus prin aceasta totul.
Dinu Bãlan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu