online proza

Online

Un sunet de cãdelniţã, un miros ademenitor de tãmâie, o voce tãrãgãnatã de preot mai preocupat de vocalize decât de nemurirea sufletului, dieci, babe cu bocete din vremuri vechi, dar insidioase pânã la lacrimi, un vanitas vanitatum topit printre ierburile putrede de toamnã. Curgerea vremii unge aerul cu melancolie, clopotniţa satului sunã pustiu.
Am devenit suspect de melancolic. De câteva zile stau cu ochii pironiţi în computer, la biroul de Pompe funebre al unei metropole. Lucrez cu gândurile vraişte. În baza de date existã atâta moarte. Calculatorul a început sã se deregleze. I-Worm.Tanatos, un virus afurisit, mi-a pustiit computerul. Am chemat un serviciu IT. Aveam foarte mulþi clienţi care telefonic, prin e-mail sau personal, ne solicitau serviciile alarmant de frecvent.
Pânã când specialiştii IT controbãiau conexiunile moarte ale calculatorului, am început sã contemplu metropola, uriaşã ca un mamut. O viermuialã de mâiini împroşca penetrant gazul de eşapament. Zigzagul strãzilor îmi producea ameţealã. Un miros de încins îmi provoca imaginea unei incinerãri. Parcã oraşul se golea de vitalitate. Numai betoane încinse, cabluri, unde magnetice care îmi cauzau dureri de cap. Ciudat, chiar prietena mea Livia îmi reproşa uneori aceste descrieri macabre. Doar lucram la un serviciu de pompe funebre, fapt ce n-o deranja, de altfel. Fiecare are jobul lui.
Adineaori mi-am aruncat ochii peste statisticile metropolei noastre. Am dat de un raport al primãriei noastre de cartier. Populaţia a îmbãtrânit alarmant. Tinerii sunt tot mai rari şi mai bine plãtiţi pentru jobul lor. Serviciile de asigurãri şi de pensii scârţâie din toate încheieturile. Raportul mai aratã cã locurile din cimitire s-au împuţinat alarmant, iar un loc de incinerare a devenit extrem de scump, chiar prohibitiv. Locuitorii metropolei preferau incinerarea, din motive practice. Serviciul nostru, din acest motiv, şi-a adaptat profilul. Am început sã vindem la cerere şi urne funerare cu numele inscriţionate pe ele.
Într-un ziar am citit despre un profesor de istorie, ateu şi adept al cultului egiptean al soarelui, cum şi-a trasformat propriul apartament într-un mausoleu. Pereţii erau cu nişe pentru urnele familiei, iar apartamentul o bibliotecã labirinticã cu fotografii, decoraţii, premii, extrase de articole din ziare, suveniruri ale morþilor din familie. Am început sã mã scrântesc rãu. De douã sãptãmâni de când lucram aici, gândeam numai în asociaţie cu morţii. Prietena mea, Livia, m-a sfãtuit sã-mi iau chiar câteva zile libere. Eram surmenat, munceam peste program. Când mã întorceam acasã o gãseam pe Livia adormitã, iar o mâncare rece mã aştepta de mult timp în frigider. Îngurgitând mâncarea, priveam designul interior şters al camerei şi mobila matã, ca un ochi orb. Livia era singura culoare în acest pustiu. Pesemne va trebui sã schimb ceva pe aici.
Într-o noapte ea mi-a reproşat felul disperat, brutal de a face sex. Nu-i mai ascultam dorinţele. Nu mai exista ca fiinţã vie, comunicativã. Nici nu prea avea multe ocazii, pentru cã momentele de rarã şi profundã intimitate începeau sã lipseascã...
În faţa asediului infernal de cereri pentru servicii funebre, am cerut şefului noi forţe.
Nepãsãtor mi-a cerut soluþii. Îmi relatase cândva o filozofie a sa. Aici e numai moarte. Viaţa e în afarã. De aceea jobul acesta trebuie tratat nu prea serios. Altfel rişti sã te dereglezi.
Computerul a rãguşit de atâta moarte. Mai nou am început sã vizitez site-uri funerare. Cât de straniu sunã: w.w.w.morþi.ro. Pentru un tânãr de 30 de ani nu e o ocupaţie prea obişnuitã. Livia a fost chiar şocatã când m-a vãzut îmbrãcat în acelaşi costum negru sãptãmâni în şir. Am pretextat uzanţa firmei.
În faţa computerului realitatea din jur se atrofiase. Locul ei îl luaserã imaginile, statisticile, ştirile. Se poate trãi doar online? Tinerii se cunosc aici. Se iubesc, suferã, trãiesc drame. Din ce în ce mai mult comunicam cu Livia numai pe net şi pe mobil. Ea a devenit un personaj, printre morţii mei, e drept un personaj viu, înfrãţit prin sex, prin suflet. Sufletul nu-şi are etimonul în verbul a sufla, a respira? Odatã, într-un week-end liber, discutam cu Livia la o masã la restaurant nu neapãrat de morţi, dar asociaţiile pe care le fãceam între evenimente personale erau morbide. Dupã o clipã de tãcere în care ea m-a privit ca un scaner, a exclamat în râs: Mortule!
Trebuia sã gãsesc la birou o soluţie izbãvitoare. Trebuiau rezolvate într-un fel cifrele ameţitoare de cereri pentru servicii funebre. Declicul s-a produs printr-o asociaţie neaşteptatã chiar în faţa computerului. Înaintea unui client obraznic, care-mi cerea zeci şi zeci de servicii – se vedea cã trãia pe picior mare – am izbucnit: de unde sã scot pentru incinerarea defunctului tãu tatã urnã cu inscripţii în trei limbi, sã îţi realizez, auzi!?, nişte plãci votive cu toate datele biografice şi distincţiile, (fusese politician, dacã mi-aduc bine aminte), doar nu-mi va scoate computerul atâtea lucruri din senin!? Pentru aceasta trebuie sã lucrez prin alte firme şi totul costã timp... Da, în sfârşit, ce mai... Câtã energie depun oamenii aceştia pentru imaginea lor post-mortem! Dar din acest lucru se pot scoate bani serioşi! Brusc mi s-a asociat imaginea metropolei îmbãtrânite cu aceste probleme imposibil de rezolvat. De ce nu un cimitir online? De ce nu un cimitir virtual? Imaginea conteazã, oricum, nu realitãţile oricum dispãrute ale defunctului... În felul acesta toate dorinþele clienţilor noştri ar fi rezolvate automat.
De mii de ani sufletul s-a desferecat din închisoarea trupului, credinţã de la Platon citire. De ce n-ar exista un cimitir virtual, cu un site propriu, pentru fiecare suflet de om? M-aş plimba cu plãcere prin acest þintirim electronic. Şi, în plus, realitãţile imaginare de altãdatã – Infernul, Câmpiile Elisee, Paradisul ar primi o netã consistenţã. Sufletele ar avea posibilitatea sã se ridice la un cer virtual, online, o lume în sine perfectã. Familia supravieţuitoare a mortului s-ar trudi ca imaginea mortului sãu sã fie cât mai atrãgãtoare,
mai captivantã, iar Dumnezeu nu şi-ar osteni memoria într-atâta, ci ar vizita banca de date, iar la Judecata de apoi ar judeca cu probe. El îsi poate crea acest ajutor, prin noi, oamenii. Oricum scoarþa terestrã nu mai poate face faţã, din cauza supraaglomerãrilor urbane. Criptele s-ar putea muta în cer.
Sunetul mobilului a sunat mai nervos ca niciodatã. Era Livia. A rupt în sfârşit tãcerea. Mi-a spus tot ce vroia probabil sã-mi spunã mai de mult, cã o neglijam, cã viaþa noastrã era monotonã, cã eram un demodat care trãia cu morţii lui şi cã mai bine ar fi sã ne separãm.
Când mi-a înşirat toate acestea pe mobil am înmãrmurit. În primul rând nu o credeam capabilã de o asemenea decizie. Nu credeam cã Livia poate exista cu un Nu în viaţa mea. Se vede treaba cã jobul, morţii mei îmi topiserã minţile. Nu ştiu unde greşisem, când anume. Realitatea relaţiei noastre o vedeam de-abia acum schimbatã. Multe detalii foarte importante îmi scãpaserã. Reproşurile ei sau privirile ei îmi rãneau de-abia acum sufletul mai mult ca niciodatã. Derulam imaginile trecute ca-ntr-un film. Dar dintr-o altã perspectivã, a celui care a pierdut. Eram un demodat. Îmi uitasem tinereţea. Poate aveam înscrisã în genã bãtrâneţea sau, cine ştie, moartea!? Totul pornise de la acea înmormântare a pãrinţilor mei din satul acela uitat de lume? Îmi neglijasem rãdãcinile în metropola aceasta şi, o datã regãsite, m-am schimbat? De atunci oare?
Sau poate ideea acelei afaceri cu morţii. Deja reuşisem sã-mi conturez totul. În minte mi se urzise totul ca o reþea. Mã hotãrâsem sã include morţii mei pe profesii. Aici intrau arboreal genealogic, fotografii pe diferite trepte ale vieţii, actele, studii, operã, copii, visuri, iubiri, mici pãcate nemãrturisite... Toate ale rãposatului! Morţii îmi erau prietenii şi ajutoarele mele. Discutam cu ei. Se plângeau de rudele lor nepãsãtoare, prea grãbite. Eram eu cu cimitirul meu virtual. Îi ascultam pe morţi cu atenţie. Aveau nevoie de o înţelegere specialã. Rudele îmi ofereau dosare peste dosare. Le rãsfoiam avid fiecare filã a vieţii lor. Iar morţii îmi spuneau mai multe dedesubturi ale vieţii lor, decât poate dacã aş fi discutat cu ei în timpul vieþii. Erau nişte neajutoraţi. Aveau nevoie de timpul şi de înţelegerea mea.
Dar mã scrântisem, e sigur. Liva mi-a reproşat într-o dimineaţã, dupã o noapte bâjbâitã de dragoste: Puişor, tu ai început sã vorbeşti în somn?... Era evident cã morţii îmi controlau nu numai viaţa derizorie, cenuşie, ci şi somnul şi dragostea.
Am plecat acasã. Apartamentul pustiu. Singura patã de culoare în cimitirul acesta cenuşiu a fost ea. M-am aşezat pe pat. Parfumul ei încã persista. Ciudat, nu-l simţisem încã. Începeam sã simt de-abia acum urmele trupului ei imaculat, savoarea lui. Prin unghere adãstaserã şoaptele ei. Pe pielea mea zãceau imprimate sãruturile ei catifelate în ruj. Cãutându-mi lenjeria de noapte, am dat de un sutien al ei uitat în mare grabã înainte de a pleca. L-am aruncat ca pe-o sfidare. Fiecare lucru uitat sãpa câte o ranã în urma lui. Vidul dimprejur sãpa cãrãri adânci. Nu eram un expert în moarte, în lipsuri?... Pe toate cutele şi pliurile cearşafului am citit povestea iubirii noastre. Am cãutat sã vãd ce ar fi vrut sã spunã ea mai mult şi nu a spus.
Noaptea metropolei se strecura hoţeşte, ca un şarpe, anevoios, inoculându-mi o otravã bãtrânã, stãtutã ca moartea însãşi. Cãutam salvarea. Morţii mei au încetat sã mai vinã. Am visat. Umblam buimac printr-un oraº devastat, incendiat. Erau schilozi, arşi, ultraradiaţi. Poate o bombã... Soarele ardea pe boltã sus într-o mare de cenuşã. Era atâta suferinţã în jur! Brusc,m-am împiedicat şi-am alunecat. O grotã, o pivniţã a unei case distruse? Nu, era mai degrabã o bisericã sub pãmânt. Aspectul era unul de peşterã. Sfinţii atârnau pe stalactite sau pe rãdãcini de copac. Dar era impresionant de calm. Era o linişte de şuvoi rece de pãdure. Era o litanie de foşnet de pãdure. M-am împiedicat prin lumina difuzã din jur. Un colţ de icoanã. Am şters pãmântul reavãn de pe ea. Era Livia. Era Ea, Icoana. M-am trezit îndurerat.
M-am dus în baie. Eram bãrbos şi mai pierit ca niciodatã. Liviei îi plãcea întotdeauna când eram neras. Îi plãcea aspectul meu poros, sãlbãticia şi virilitatea mea. Poate aici s-a înşelat, la început. De fapt, eram un mort pe dinãuntru, în mine era un cimitir. Acum era totuna. M-am bãrbierit încet şi absent. Câteva zgârieturi începeau sã aparã tot mai adânci. Încercam sã îi bãrbieresc sãruturile ei care îmi ardeau faţa, strecurându-se în sânge. Faţa mi se înroşise cu sânge. Cred cã arãtam rãu. Picãturi rubinii mi se prelingeau pe piept. M-am scufundat în cada fierbinte. Cândva, demult, se practicau spãlãrile rituale. Se credea cã orice lucru murdar, de care nu prea era plãcut sã-ţi aminteşti, putea fi şters prin spãlãri repetate. M-am înspumat cu mult gel de duş. Cred cã arãtam ca un om alb de pluş. Trebuia sã-mi decolorez trupul, sã-l mumific, sã mã omor pentru a renaşte în alt loc şi timp.
Trebuia sã fac ceva. M-am mutat definitiv în birou, la jobul meu. Lãsasem apartamentul pentru ca Ea sã moarã acolo cu toate şoaptele ei perfide. M-am hotãrât s-o înmormântez acolo. Şi pentru ca orice urmã sã disparã i-am legat într-un pachet puţinele lucruri rãmase în apartament pentru a apela la propriul meu serviciu de pompe funebre. Trebuia sã fac ca ea sã disparã. Orice clipã care mai însemna rãmânerea ei aici mã istovea, mã distrugea. Îmi ajungea viaþa mea dereglatã. Îmi ajungeau morţii mei. Am împachetat lucrurile. Le priveam. Le simţeam însufleţite de o putere mai presus de înţelegerea mea. Am aflat de la un prieten cândva, cã dacã vrei sã scapi de urmele unei iubiri, ar fi bine sã-i arzi orice suvenir, orice amintire, fotografie, cadou. Le-am aşezat în mijlocul biroului pentru marea ardere de tot. Ce mai rãmânea? Am şters e-mail-urile, SMS-urile de pe mobil. Dar oare printr-un simplu foc se va rezolva totul? Unde este ritualul?
Dar mi-a apãrut în faţã computerul, ca un ochi atoatevãzãtor. Şi cimitirul virtual? Atunci m-am gândit la siteurile funerare în construcţie. Trebuia ca Livia sã aibã primul site. Povestea aceastei iubiri trebuia sã fie înmormântatã la intrarea în acest cimitir online. Încolo, lãsaţi orice speranţã, voi cei ce intraţi... Ah, era sã uit. Adresa siteului acestui cimitir virtual este: http://www.morţi.com/.

Dinu Bălan