duminică, 20 martie 2011

Un erou al timpurilor noastre (Schiţă de portret)

Scopul acestor rânduri este captarea pulsului unui om meritoriu, aflat la marginea societăţii. El ar fi candidatul la un loc în societate, la statutul unui arc, al unei pârghii, al unui resort care să asigure funcţionarea unui mecanism social. Este tânăr, cu părul în dezordine, faţa ovală, pomeţii alungiţi, ochii precis conturaţi, sprâncenele murdare care străjuiesc dedesupt o lumină puternică şi discretă. Un zâmbet încurcat ascunde o indecizie evidentă în a se manifesta. Un costum două piese de culoare gri, singurul, de altfel, în garderoba bărbatului, îi arată o oarecare distincţie, însă uzanţa lui univocă, bun în orice situaţie, i-o şterge, conferindu-i un aspect comun. Tânărul are o mulţime de studii, este inteligent, ba chiar sclipitor. Plin de neastâmpăr, el nu-şi găseşte locul nicăieri, iar o anumită stinghereală în gesturi îi trădează lipsa de sens a ţelurilor sale. Refugiul lui este în zona intelectuală, în aria speculaţiilor pure şi a poeziei. Sau în paradisuri pestriţe, căţărate pe munţi de disperare. Cu salariul minim garantat pe economie (un funcţionar mărunt, necăsătorit), adevărul este că el taie frunze la câini. El remontează relicve în puzzle-uri cu teme paseiste, precum personajul din filmul documentar Lumea văzută de Ion B. El îşi caută debuşeurile, foarte stricte în ordinea supravieţuirii, căutând să evadeze în paradisuri artificiale, în decorul mizerabilist al societăţii noastre. El este un cerşetor cu doctoratul în raniţă în căutarea unui codru de pâine. Şi, totuşi, el este, pe drept, un candidat la un loc onorabil în eşichierul social cu arătătoarele întoarse spre est. El este o piesă de motor abandonată pe câmpuri virane, în lipsa unei structuri care să o accepte şi să o integreze.
Aspirantului nostru îi lipseşte umorul care, dacă mai apare sporadic, este amar. Complicaţiile şi traumele lui îl fac ineficient social. El nu poate să candideze pentru locul său pe harta profesiilor onorabile. Este vulnerabil, întors spre sine, schizoid în două direcţii majore: jungla societăţii şi eul interior bulversat. Atunci să ne mai mirăm de lipsa unor atitudini ferme, de lipsa unui dialog social, când administrarea eurilor este falimentară?
Candidatul la un loc important în societate are mereu dosarul respins. De câteva decenii, selecţia oportunismului, a incompetenţei, a lipsei de scrupule a creat nonvalorile care conduc amatorist ţărişoara noastră. Candidaţii oneşti, cu potenţial bun, în căutare de pârtie bună de schi, viermuiesc în niscai nişe iluzorii care nu schimbă cu nimic mapa prosperităţii. Lipsa de entuziasm şi câteva atavisme complexe se propagă în fibrele tânărului nostru, lent şi durabil. El devine fragil, la limita dintre supravieţuire şi suicid. Totuşi, el are capacitatea rară de a răbda, de a se adapta cu preţuri numai de el ştiute. Candidatul la un fotoliu în clubul select al bunilor profeşionişti din România nu este ofertat. El este talentat şi interesant, vrednic de a fi ridicat în rama unui personaj, însă descalificat pentru că nu are oportunitaţi şi vechime în câmpul muncii. El se iveşte contrastant între ceea ce poate şi ceea ce este, între pregătirea şi nemernicia lui socială. Complexele lui sunt alimentate în lipsa unei competiţii veritabile, nefiind create pârghiile de alimentare ale acesteia. Nepotismele, amatorismele şi toate ismele de tip neofanariot au creat pigmei veroşi, cu buzunare groase de conturi şi de oportunităţi în afaceri. Ei trăiesc în stratosfera societăţii, intangibili şi nemuritori. În consecinţă, nedreptatea, atât de căutată altădată în foiletoanele romanului popular, îi creează aspirantului nostru profilul unui personaj de tipul agentului secret al lui Joseph Conrad sau al teroristului lui John Updike, după sublimarea în cheie metafizică a revoltei sale. El tinde să stingă inechitatea socială de pe mapamond, care, după noile previziuni, se va amplifica într-un viitor apropiat. El este un terorist potenţial, ca metaforă a unei stări de spirit. Îl doare toate neajunsurile lumii de azi. Constată că protestatarii români în forma lor suicidală îşi trimit mesajele lor ultime în numele unor idealuri comune, nu în cel mărunt personal.
Prin urmare, tânărul nostru caută să se ridice pe piedestalul unui erou anonim. Din dorinţa unei minime afirmări în ecuaţia nihilistă în care el este, fără voie, implicat. Însă nu va face pasul decisiv niciodată.
Şi, totuşi, el crede că mai există un anumit tip de eroism, chiar de mâna a doua. De când a citit Dostoievski, ctitorul abisurilor umane pe mucavaua ficţiunii, candidatul nostru nu mai crede efectiv în eroisme mari. În opinia lui, Eroul, cu majusculă, are un caracter puternic, precum cel al Antigonei sau al altor figuri istorice legendare. În drama elisabetană, o voinţă puternică, ca agent al efectelor tragice din viaţa unui personaj, înlocuia destinul implacabil din tragediile greceşti. În creştinism, Dumnezeu urzea firul destinelor noastre prin ocheanul eticii şi moralei cristice. În zilele noastre, „omul fără însuşiri” sau cel ironic, absurd, ludic, schizoid s-a urcat pe calapodul aspiraţiilor noastre. Antieroul este clamat, pentru că este asemănător oamenilor de rând.
Cu toate acestea, încercările de (re)mitizare sau reconfigurare (politică, istorică, culturală) îl animă pe candidat. Şi el dă exemplul eroilor rezistenţei anticomuniste care caută să umple un vid contemporan. În ciuda unor eforturi constante ale istoricilor, aerul lor paseist nu reuşeşte să resusciteze viaţa unei societăţi contemporane în derivă.
Totuşi, mass-media abundă cu exemple de eroism individual (o tânără din Iaşi s-a aruncat în furia flăcărilor, cu preţul propriei vieţi, Adrian Sobaru s-a aruncat în semn de protest de la balconul Parlamentului etc. etc.). Judecate strict individual, aceste cazuri strâng adeziuni frenetice şi compasiuni neţărmurite. Tragediile impresionează prin situaţiile limită sfidate şi transgresate, pe care spectatorii nu îndrăznesc să le treacă, preferând anonimatul unor condiţii serbede de viaţă. Câte un ţap ispăşitor, rezultat dintr-un simulacru de justiţie aleatorie şi sporadică în faţa valului uriaş de corupţie, atenuează revoltele in potentia.
În opinia candidatului, societatea contemporană complică eşichierul standardelor (anti)eroice. În condiţiile unei societăţi româneşti bulversate, eroul zilelor noastre i se pare a fi omul simplu, cu rate bancare plătite din nişte venituri subţiri. Pensionarul care se luptă să-şi câştige „medalia de onoare” a unei vieţi fără sens. Funcţionarul sau bugetarul cinstit care subzistă în meandrele corupte ale suspuşilor zilei. Oamenii de valoare care au mai rămas anapoda la marginea deciziilor unor „băieţi deştepţi”, integraţi perfect într-un sistem care performează corupţia şi incompetenţa. Omul care protestează la mitinguri măsluite sau biciuite de neputinţă. Mamele care-şi cresc copiii cu alocaţii sfârtecate. Tinerii fără viitor. Aceştia sunt eroii României.
Candidatul, etern aspirant la vremuri mai bune, caută un limbaj cu priză la mulţimile din stradă. Limbajul său, altădată doct, prinde aripi, discursul îi devine polemic, mobilizator şi cu miez. Mişcarea de avangardă îi devine simpatică. De când se tot afirmă moartea ideologiilor, un consumism dezabuzat şi fără patos colorează sumbru starea de spirit din lume. Iar când condiţiile economice sunt paupere, caricatura consumismului bântuie hilar prin cartiere ritmate pe versuri hip-hop cu tentă socială.
Personajul nostru îşi întâlneşte prietenii cu care altădată vibrase în jurul unor idealuri afine. Azi el îi vede apăsaţi de griji, de un pesimism, de un dezgust, de o greaţă insurmontabile. Orice opţiune politică îi dezbină, orice succes le alimentează gelozii neînţelese, orice stil de viaţă mai ridicat le creează frustrări. Şi se întreabă care sunt valorile care i-ar putea uni. Hai, să creăm adevărate motoare de selecţie care să ne coaguleze ca grup, familie şi naţie. Hai să ne creăm ratinguri ridicate în construcţia zilei de mâine şi poimâine! De câteva decenii suntem obişnuiţi să deconstruim, să tranzităm, să ne ascundem ca struţii de responsabilităţi, de idealuri împărtăşite. Comunicarea poate să ne scoată din mocirla gloatei. Hai, să fim, în secolul acesta ultratehnologic, mai umani, adică mai solidari. Această valoare umană nu se învaţă în universităţi, ci se află în noi şi e nevoie să fie scoasă la lumină. Preferăm să mimăm normalitatea, forma occidentală fără fond propriu, problemă veche de când e lumea pe meleagurile româneşti. Însă în lipsa unei asumări personale, suntem pe butuci.
Asemenea elanuri ale tânărului nostru spre o lume mai bună sunt pasagere. El se întoarce în subterană, cu viziunile lui, cu dorinţa de a schimba lumea din temelii. Însă criza l-a împins la margine. Pare animat de revolta periferiei, ca în ideologiile de tip Mitteleuropa. Însă lumea preferă să îşi arunce ideologiile la gunoi, în favoarea consumismului. Politica globală nu mai face culoar favorabil suflului tânăr, în ciuda declaraţiilor demagogice ale potentaţilor zilei. Sistemul preferă standardele, experienţa, eficienţa, nu începuturile noi şi creativitatea. Candidatul continuă să lupte. Din păcate, inutil. Cu propriile lui interioare. Cu fantasme în decorul gotic şi abracadabrant al unei eterne neputinţe.

Dinu Bălan

3 comentarii:

Alexandra Tulbure spunea...

Mi se pare că vorbiţi de un personaj, poate imaginar, poate palpabil, dar care are multe în comun cu o întregă generaţie. Mulţi sunt exact cum îl descrieţi. Fizic sunt amestecaţi ca şi un camelon în jungla urbană, dar se scufundă în literatură şi cunoaştere pentru a devenii ceva sau cineva măcar din punct de vedere spiritual(în sensul literar). Mulţi visează, sau mai bine zis toţi din generaţia asta, una naivă poate, sperâm să schimbăm lumea, din păcate temeliile de care vorbeaţi sunt înfipte bine în pământ.
P.S îmi este tare dor de liceu...

Anonim spunea...

E o stare de spirit groaznica. Asa m-a apucat... Am descris cam ce ne lipeste, ca sa zidim lucid ceva un pic mai temeinic. De fapt, e sedimentat in articol tot ce nu (ma) suport, pe un ton foarte jos si pesimist. Ma preocupa, bine ai zis, destinul unei (mai multor) generatii. Nu i-am dat nicio solutie. Refugiile sunt foarte artificiale (chiar aria intelectuala e minata de retorism searbad, metehne, neputinta). Paradisul plesirist e inselator, daca nu are substanta umana (macar prietenie). Pe tineri i-ar interesa un stil de viata viu, ori societatea te mortifica, te coboara la nonsens, globalizare, consumism grosier, pauperizare, pesimism. De cele mai multe ori eforturile individuale sunt in van. Dar numai in aceasta directie exista o posibila cale de salvare... Acest eseu e un opening pentru un roman in curs de scriere.
PS: Cine, naiba, a trantit usile liceului? Nu prea stiu cum sa iti raspund...

raul rual spunea...

nu poti vorbi despre Rai decat daca ai mirosit Iadul. un fenomen il putem analiza corect doar daca il privim din toate punctele de vedere.
problema e ca stam mereu la extreme. ori nu vrem sa fim deloc eroi, ori vrem sa trecem direct la faza de martir.