Fata din Nazaret – roman de mistere religioase

Prin versiunea românească Fata din Nazaret (Editura Curtea Veche împreună cu Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2010, trad. din limba engleză şi note de Mihnea Gafiţa) a romanului Girl Mary, apărut cu succes în SUA, la editura Simon&Shuster, în 2009, Petru Popescu surprinde din nou. Şi acest lucru explică succesul romanelor sale, pentru că autorul, fiind obişnuit cu o piaţă americană de carte extrem de mobilă, caută, cu persuasiune şi cu ştiinţa „facerii” unui roman, un public imposibil de înşelat în aşteptările lui „Popular” nu înseamnă un stigmat aplicat pe opera lui Petru Popescu, cât o condiţie a noii literaturi de tip entertainment, în care substanţa filozofică şi artele narative sunt pliate pe acest tip de facilitate. Aceste straturi de profunzime şi modalităţile de a le transpune în povestire, astfel orientate, se bucură de un impact mai mare în rândul cititorilor.
Fata din Nazaret este un bun roman istoric, care reînvie contextul social-politic din vremea lui Irod şi a lui Ponţiu Pilat, dinaintea naşterii lui Iisus Christos. Romanul pulsează de aşteptarea marelui eveniment creştin. Petru Popescu „speculează” romanesc: împăratul Octavianus Augustus caută el însuşi o teofanie (un Mesia care instaurează o nouă vârstă de aur în Roma antică), în sprijinul implementării cultului imperial în modul cel mai eficient. De aceea, Pilat devine „spionul oficial” care are misiunea de a se documenta din teofaniile ebraice, în special din cea aşteptată, conform scripturilor, în sânul tribului lui Ioachim, descendent al regelui David.
Romanul istoric este substanţial. Evenimentele de la curtea împăratului Octavianus Augustus sunt reconstituite cu acurateţe şi prin detalii relevante, referitoare la viaţa de zi cu zi a aristocraţiei romane şi la luptele pentru succesiunea la tron (Tiberius). Sunt de amintit flashurile din catacombele romane unde se desfăşoară „voalat” orgiile şi depravările sexuale exclusiviste, să zicem aşa, în care protagonistă era omniprezenta Octavia, nepoata împăratului şi amanta lui Pilat. Însă toate firele narative se strâng, ca într-un ghem, în jurul poveştii tribului lui Ioachim şi a lui Mariamne, viitoarea mamă a lui Iisus Christos. Disputele dintre clanurile Şalafta şi Aaron din Nazareth constituie contextul social şi politic dominat de o puternică culoare locală.
Fata din Nazaret este un roman stratificat. Romanul istoric e mâlul din care ies nuferii, adică mesajul de profunzime al cărţii. Romanul antropologic devoalează cutumele precise şi ancestrale ale tribului lui Ioachim, cu rezonanţe în istoria milenară din Vechiul Testament. Mariamne devine exponentul acestei familii, într-o interpretare nu atât nouă, cât organic recreată în textura cărţii, aceea de emancipare feminină din tirania cutumelor patriarhale în care feminismul era subordonat unei perspective masculine. Această sensibilitate nouă, de tip modern (v. romanul Anitei Diamant, The Red Tent), ajută în conturarea personajului central. Însă nu e numai atât. Conceptele de menstruaţie, virginitate sunt cele care agită apele liniştite ale povestirii şi, deopotrivă, îi conferă substanţă. De fapt, romanul încearcă şi reuşeşte să descrie realist viaţa de fată aflată în eflorescenţa primelor înfiorări erotice. Lovestory-ul dintre Mariamne şi Iosif se derulează cu pulsiunile lui reale. Trupurile lor se simt în toată efervescenţa lor senzorială. Limbajul frust cheamă un naturalism sadea, caracteristic vieţii cutumiare din Israel. Se poate subînţelege o polemică la adresa tocirii sentimentului creştin contemporan bazat pe o pioşenie vidată de viaţă şi erotism. Reinterpretarea originală a unui mit creştin à la Saramago înseamnă curaj narativ şi mijloace prin care el se susţine. Petru Popescu fructifică, se pare, un curent neoprotestant din SUA pe care îl îmbogăţeşte cu simboluri şi conotaţii ale unui creştinism primar, înaintea de explozia confesiunilor. Ideea de unire trupească a lui Mariamne si a lui Iosif întru spirit şi întru Dumnezeu pare, la o interpretare de suprafaţă, o blasfemie. Însă romancierul inoculează suficientă substanţă teologică în întruparea marii revelaţii divine printr-un metaforism narativ de profunzime. Ca într-o claviatură, materialismul este armonizat de cutumele ebraice şi de sensul unei iubiri plurivalente. Muntele Barak este simbolul unui Eden, unde cuplul mesianic Mariamne şi Iosif/Dumnezeu reface cercul iniţiat de păcatul adamic în sensul unei compliniri spirituale desăvârşite prin Dragoste. Discursul narativ la persoana I (protagonişti Mariamne, Iosif, Pilat) nu suferă. El musteşte de acelaşi naturalism, însă substanţa teologică însoţeşte gradat discursul prin convorbirile lui Mariamne cu Adonai, Dumnezeul regizor al unei iubiri prin care el îşi manifestă voinţa sa prin teofanii. Petru Popescu topeşte firesc acest mesaj într-un roman istoric şi antropologic, astfel încât romanul de mistere religioase pulsează din frunzişul narativ prin seva hrănitoare a unei emoţii care împânzeşte destule pagini ale cărţii.
Cărţii nu îi lipseşte conceptul de dragoste creştin, în înteles ecumenic şi primar. Însă cel mai important lucru este că dragostea îşi are intimitatea ei şi limbajul fermecător al seducţiei. A descrie virginitatea ca un concept esenţial al cărţii este o miză care i-a reuşit în acest sens. Orizontul de aşteptare a unui Mesia înseamnă supravieţuirea unui trib în istorie prin dragoste. Metaforismul religios este complex. Mariamne înseamnă (şi) o identitate românească în aşteptarea unei recuperări spirituale şi religioase de adâncime resimţită într-o atmosferă mesianică similară marii întrupări christice. Trăsăturile spirituale ale Mariei sunt implantate organic în poporul român, aflat mereu în aşteptarea unei împliniri istorice şi spirituale, în ciuda vicisitudinilor de tot felul. Dincolo de jocul interpretărilor critice, cartea, scrisă cu profesionalism, se citeşte cu plăcere datorită unui registru stilistic mixat pe un limbaj hierofantic, erotic, umoristic ori frust din zona esteticii urâtului. Construcţia romanului şi a unor personaje seducătoare (Mariamne, Pilat) înseamnă atuurile unui roman care nu poate fi ocolit de către critica literară de specialitate în analize mai ample.
Romanul, popular în aparenţă prin facilitatea discursului narativ (cu scene cinematografice excelente), însă substanţial ca metaforism reliogios, va avea parte de o receptare lentă din cauza originalităţii lui.

(Tribuna, nr. 192, 2 septembrie-14 septembrie 2010)

Dinu Bălan