Accente

Este foarte greu să mai adaugi un gram de conţinut într-un secol în care discursivitatea s-a vidat din interior. România secolului XXI, la nivelul discursurilor, este un adevărat paradis pe care numai oameni rău intenţionaţi, naivi sau exagerat idealişti îl mai pot submina.

Tehnologia, pe care o ador cu toate gadgeturile ei, a alungat umanismul din lume. Discursul filologic, umanist, teologic (nu ca ritual bisericesc!) sunt infime, precum colţul de iarbă într-un banc de gheaţă arctic. Nu mai este la modă să mai vorbim despre o carte, despre un manuscris prăfuit, dacă nu este pe suport Ipod, dacă nu este expertizat judiciar, dacă nu este afumat cu arome criminalistice (vezi Numele trandafirului al lui Umberto Eco) sau dacă nu este cumva împotriva unor canoane sau simboluri bătătorite, precum Statuia Libertăţii, cea dintâi bornă a democraţiei contemporane. Filmul şi internetul reduce suportul umanist, conferindu-i aura de computer care îl scoate, astfel, din inerţia lui de sepia.

Politica în înţeles etimologic a devenit o cumplită naivitate. Treburile cetăţii au pro(re)gresat în interesele monopoliste şi globaliste, sub pecetea ei francmasonică (în înţeles nobil) sau interlopă (în înţeles cinic infracţional). Sofismul de extracţie birocractică este cel care videază discursul cetăţii care, în înţeles antic, ar culege perla sofică îndelung râvnită. Justiţia este visul popular din ce în ce mai greu de îndeplinit în retortele complicate ale dreptului extrem de specializat.
Mai concret, politica românească, din păcate, se degradează pe bucle danteşti pastelate de grimase caragialene. O ipotetică substanţă umană presupune ridicarea noastră la o dimensiune apolitică fie prin neutralitate – păguboasă opţiune! – fie printr-o tehnocraţie infailibilă (un mit contemporan!). Cultura presupune explorarea altor subiecte şi topici de discuţie decât despre politica sau socialul strict, deşi încrâncenarea discursului cultural denotă fie neputinţă, fie dezgust, fie pretinsă indieferenţă faţă de mersul societăţii.
Ca un portret, ce înseamnă politicanul? Îl observăm că se agită vivace, îi vedem colorat pestriţ prin obstinate reciclări. Îşi consumă foarte multă energie (doar o câtime benefică de s-ar îndrepta spre cei năpăstuiţi!) şi, din păcate, din partea lui, se defalcă o abordare egoista si trunchiată care nu duce la împlinirea comunităţii în general. Patima devine partinică (închegată dintr-o hrăpăreaţă clientelă instituţională), axată pe deviza: Cine nu e cu noi e împotriva noastră. Din păcate, politica noastră functioneaza rudimentar. Iar deschiderea prin dialog între partide sau simpatizanţi sunt pur formale, pentru ca acele racìle, metehne si umori rămân sedimentate în sufletul omului durabil. De câte ori nu am observat că la nivelul discursivităţii toate sunt ok, dar în miezul pur faptic şi sufletesc al evenimentelor, e o murdărie pe care orice serviciu de salubritate moral-spirituală nu o mai poate îndepărta în sute de ani!
Fără îndoială, sunt la un nivel de disperare cumplită în faţa jegului ce s-a ridicat multiplicat în politica si în viata noastră socială. Scanând harta media, scrutând feţele oamenilor, observ un lucru simplu: se trăieşte din ce în ce mai urât. Fluxul de inteligenţă, de la care se aştepta reforma structurală a societăţii noastre, a migrat spre Occident. Într-un posibil exerciţiu de optimism, mă mai întreb dacă nu au mai rămas nişte sâmburi rătăciţi în gena noastră mioritică?
Dar pentru că suntem în strălucita eră a discursivităţii a-morale, orice opţiune (morală) este ineficace. Pe creştetele ţării adastă interogaţia prăbuşită într-un regres sufletesc, în lipsă de carburantul atât de necesar al raţionamentelor şi principiilor.

Salvarea poate veni de la generaţiile tinere – sper să nu alunec prea mult într-un inevitabil clişeu! În educarea mentalităţilor, am pierdut accente, ritmuri. Erau cândva în şcoli activităţile extraşcolare, îndrăgite de elevi, care penetrau empatic personalitatea elevului în aria ei intimă de libertate şi opţiune. Dacă sunt cât de cât cârcotaş, era vorba atunci de un mic-mare neajuns: aceste activităţi nu erau evaluate nici cât negru sub unghie. Dar subzista fluxul de entuziasm şi de emulaţie juvenilă.
Şi ne-am întors la orele de curs, esenţa esenţelor, cuantificate în note bune sau rele. Ne-am întors la cretă şi tablă. Acolo trudesc profesorii obişnuiţi, răsplătiţi din ce în ce mai puţin. Dragi elevi, înţelegeţi că ei fac orele de curs din pură pedagogie şi dragoste, deşi experimentări didactice venite aiurea de sus îi epuizează de resurse, energie şi vlagă (v. testele iniţiale îngropate sub un imens balast birocratic). Însă profesorii ştiu că modul unic în care îşi fac lecţia sau prestanţa, fluxul lor de personalitate şi vioiciune, epurat în pregătiri minuţioase ale lecţiei, nu în tone de maculatură de birou bune numai de arhivări şi statistici, fac diferenţa. Ştiu că sunt mulţi profesori care îşi fac treaba – neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită – fără a li se aduce un gram de mulţumire sau măcar minimul respect pentru ceea ce ei reprezintă ca valoare didactică şi umană. Că despre o remuneraţie decentă ne-am cam săturat! Dar li se pun pe taler reforme-reforme, forme fără fond, deşi esenţa educaţiei o reprezintă contactul viu şi inefabil cu elevii. Aici este chihlimbarul. Dar educatorii continuă să rămână pure instrumente, nişte pioni pe o tablă de şah răsturnată într-o cunoscută ierarhie socială postdecembristă, fără nicio putere de decizie sau fără nicio reală influenţă spre forurile ministeriale, în eventualitatea unei consultări (deseori, pur formale!). Ca dacăli, am ajuns să avem alergie la orice brumă de schimbare, pentru că noutăţile venite de sus devin alambicări inutile, consumatoare de energie şi timp, fără efecte vizibile în actul de predare a unor adevărate conţinuturi formatoare de esenţe umane.

Înţelegeţi, aşadar, că este din ce în ce mai greu. Şi parcă, în mod vădit, comunicarea sinceră se deteriorează pe zi ce trece. Prietenia, dragostea şi preţuirea sunt valori distincte care te revigorează într-o lume dezorganizată, instalată durabil într-o puternică criză.
Îmi propun prin voi să recâştigăm normalul şi puterea de a zâmbi. Ne-au invadat urâtul, disperarea şi lipsa de speranţă. Dar vârsta voastră tânără este cea mai generoasă şi, vă rog, zâmbiţi frumos. Voi veţi schimba faţa lumii.

Dinu Bălan

(publicat în Tribuna-Claviaturi, nr. 1-15 noiembrie 2011)